În Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, deşi regretă mâhnirea pe care, cu refuzul lui obstinat de a părăsi Bucureştiul în prag de război, o pricinuieşte „acestor nevinovate copile“ silite să suspine după veselele picnicuri de altădată, profesorul Mironescu e inflexibil: „De aceea vă şi spun: nu poate fi vorba de vilegiatură în vara aceasta.“ Frivola Sophie ar fi preferat, fireşte, ca măcar ea şi micuţa Yvonne să-şi făcut bagajele, ca în fiecare an: „În timp ce lumea, constrânsă de război, a descoperit că şi plaja de la Constanţa poate fi agreabilă, dacă nu măcar satisfăcătoare, din vina cui am rămas aici, să ne sufocăm cu toţi mahalagiii, în praful şi în fumul grătarelor de mititei, în oraşul acesta, de nelocuit vara?“
Există aşadar în Bucureştiul literaturii şi excentrici care nu ţin cu tot dinadinsul să evadeze, ba dimpotrivă – e şi cazul mamei lui Pantazi, din pricina căreia o familie întreagă, deşi „în belşug“, se vede privată mult timp de o viaţă „boierească“. Refuzul de a părăsi Bucureştiul vara e greu de înţeles pentru neobosiţii Crai de Curtea-Veche, oricând dornici de noi aventuri: „să fi mers și ea la țară, la vie, la băi – ferit-a sfântul – și trebuie să fi avut hazul lor călătoriile acelea cu chervanul la Borsec sau la Zaizon. Până și de acasă se urnea greu. Cine ar fi crezut că tocmai dintr-însa era ursit să nască omul care avea să ocolească pământul de mai multe ori!“.
Dintr-un manual de sociologie despre clasa de mijloc a Bucureştiului la 1900 n-ar trebui să lipseasă tabieturile personajelor lui Mateiu I. Caragiale, bunăoară modul în care Gogu Nicolau – şef de birou la finanţe, însurat, fără copii – înţelege să-şi omoare timpul în lungile zile de vară din Sub pecetea tainei: duminica şi sărbătorile îşi scoate în oraş nevasta, căreia îi plac „crenvirștii și berea“, iar în restul timpului i se întâmplă să întârzie „cu țigara și cu un păhărel de poșircă“ în „grădinița ce-și făcuse în fundul de curte rupt dela chiriaș“. Și tot vara, „potrivindu-se obșteștei dobitocii bucureștene de a se lipsi fiecare de rostul și binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-și petreacă luna de odihnă la Bușteni.“
Motivul micilor pe grătar revine în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, ca o emblemă metonimică a promiscuităţii care-i adună laolaltă pe cei condamnaţi la a-şi petrece vara pe străzile oraşului îmbâcsit – singura diversiune reprezentând-o câte un spectacol de circ: „slavă Domnului că Sidoli bătrânul se hotărâse să mai treacă şi pe la Bucureşti cu cortul lui, după trei ani de rătăciri pe drumurile Ungariei şi Galiţiei, căci altfel bieţilor orăşeni rămaşi în urbe pe căldurile cele mari nu le-ar mai fi rămas ca loisir decât vulgarele grădini cu guriste şi mititei“.
Dilema e repusă pe tapet de protagoniştii romanelor lui Marin Preda. Într-o discuţie demnă de Poiana lui Iocan din Marele singuratic, Niculaie Moromete îi explică Siminei Golea de ce preferă oricând o cămăruţă pe bulevardul Magheru unei pensiuni la Sinaia: „Staţiunile astea, în loc să fie locuri de odihnă, te scârbesc pentru totdeauna cu megafoanele sau tranzistoarele pe care cine le are merge cu ele pe drum date la maximum.“ „Nu-ţi place să urci pe munte?“, se miră Simina. „Nu!“, răbufneşte Niculaie. „Îmi plac oraşele! Şi cel mai frumos tot Bucureştiul mi se pare.“ „Şi ce să facem în Bucureşti?“, întreabă pictoriţa. ‘Cum ce să facem?!“, răspunde fiul de ţăran. „’Mergem la cinema!’ Parcă ar fi spus: mergem în lună!’“
Cu argumente similiare polemizează şi personajele lui Mircea Eliade, în nuvela Podul : în vreme ce Blanduzia are mare slăbiciune pentru Bucureşti şi nu-l părăseşte niciodată, Onofrei îl consideră „cel mai melancolic oraş din lume“, iar Evangelina Farmaki ar renunţa fără regrete la viaţa „distinsă“, ritmată de recepţii interminabile la legaţia Elveţiei: „Da, spune, dar vezi că oamenii obosesc, încep să se plictisească, şi atunci încearcă altceva. Unii se instalează în orăşelele de băi, rămân acolo zece, douăzeci de ani. Îmi închipui că îi atrage în primul rând confortul. Ascensoarele, odăile cu baie şi duş, sălile de joc, dar mai ales terenurile de tenis.“ Concentrat metonimic al jocului de-a vacanţa, sunetul ritmic al mingilor schimbate pe deasupra fileului are efect de madlenă proustiană : „căci, nu e aşa? când mingea e prinsă corect de rachetă, auzi un sunet inimitabil, sunet cu totul tulburător, îţi aminteşte de copilărie, de tinereţe, înţelegi atunci că sunt oameni în stare să asculte zece, douăzeci de ani mingile de tenis prinse în rachete“.
Pentru amatori ca şi pentru detractori, sezonul băilor, al şezlongurilor şi al pălăriilor de soare e doar o paranteză ori o sincopă a unui perpetuum mobile. După o lungă vară senină – care, uneori, durează cât douăzeci de ani –, bucureştenii revin bucuroşi la zgomotul şi furia marelui oraş. În finalul Ioanei lui Anton Hoban, pe cerul deasupra Cavarnei apare un şirag de berze, iar Madame Pitpalac glumeşte amar: „A venit toamna, se duc sezoniştii!“.