***
Cerul atât de aproape
De pământ,
Încât îi pot auzi
Respiraţia.
***
Să scrii poezie
Ca și cum
Ai încerca
Să faci echilibristică
Pe liniile din palma
Lui Dumnezeu.
Micropoem pandemic 1
Am devenit o specie
Pe cale de distanțare.
***
În toată camera
Se auzeau bătăile inimii tale,
Speriați,
Pereții mai aveau puțin,
O luau la fugă,
Aerul s-a retras
Precum un melc în cochilia
Respirațiilor noastre,
Toată lumina a năvălit în sus,
Inundând, înecând soarele.
Timpul și-a dat peste cap
Ordinea orelor
Întocmai cum ai deranja piesele
Pe o tablă de șah.
Furnicile au părăsit mușuroaiele,
Pietrelor li s-a cutremurat carnea,
Veninul a început să îi neliniștească
Pe șerpi, ca o conștiință.
Ascultam cum în toată camera
Se auzeau bătăile inimii tale
Ca o încleștare de alge
În interiorul mărilor.
O radiografie
O radiografie
în care să se vadă
cum funcționează memoria.
Să se știe câtă suprafață ocupă trecutul
și, mai ales, cât gol există.
Iar dacă golul se-ntinde
până acolo unde
pot apărea părți din suflet,
cum de mai apare uitarea
ca o celulă canceroasă?
***
Ca o mângâiere
A unor palme grele
În mănuși chirurgicale,
Pătate de sângele altora,
Timpul trece.