Florentina Toniță: Domnule Gellu Dorian, începem ex abrupto (con)vorbirea de mijloc de ianuarie. În ultimii 29 de ani, această perioadă fremăta eminescian la Botoșani, juriul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ își începea misiunea de a alege, dintre poeții nominalizați, pe cel ce avea să devină laureatul celui mai râvnit premiu literar din România. Cum trăiți acest ianuarie 2021?
Gellu Dorian: Freamătul există și acum, dar pe alte coordonate, după cum bine știi, cele ale pandemiei de coronavirus, care a dat totul peste cap, așa cum o stare de război poate impune reguli ce restricționează bunul mers al lucrurilor. O acceptăm cu noduri în gât, ne conformăm, ciar dacă unele lungimi și modalități de criză sanitară ni se par aberante, poate că strângem din dinți, ne uităm altfel în pungă și la ziua de mâine, cum nu e bine să ne uităm cu zgârcenie la ziua de ieri, cea care ne-a dat suportul acestui freamăt de ianuarie de 171 de ani aici, în acest oraș binecuvântat dar și blestemat, freamăt datorat lui Mihai Eminescu, de al cărui nume ne legăm toți, așa cum se leagă pruncul de sânul mamei sale. Acest freamăt îi cuprinde pe unii într-un fel, pe alții altfel, în funcție de poziția pe care o au față de memoria trecutului și de faptele prezentului, mai ales pe cei ce se simt oameni ai momentului, puși vremelnic în funcții care le-ar conferi puteri de ajustare a memoriei în funcție de înțelegerea lor nu de ceea ce impune un astfel de freamăt al memoriei mereu resuscitate cu eforturi pe care, aceștia, vremelnicii, le cuantifică în funcție de puterea lor de înțelegere și mai ales de punga din care iau pentru sine cu generozitate și dau cu zgârcenie pentru cei ce-ar merita totul. Freamătul eminescian vibrează în fiecare zi la Botoșani, nu numai în ianuarie sau iunie, ci mereu acolo unde înțelegerea acestui fenomen fundamental pentru identitatea noastră națională este înțeles în deplinătatea fondului lui, nu doar în forma festivistă și aureolantă pentru niște „mititei“, care vorbesc deasupra tuturora, nu slăvind poetul, ci lustruindu-se pe ei. Da, altădată, timp de 29 de ani cum remarci, juriul, în aceste zile de freamăt, se bătea pe numele poeților nominalizați, să aleagă pe unul dintre ei, care să dea greutate acestui eveniment, ce, datorită și lor, valorii lor mai ales, devenea din ce în ce mai important și așteptat. Primii zece ani la președinție cu regretatul Laurențiu Ulici, acest premiu a căpătat greutate de instituție națională. Dar asta doar în dorința celor care au înțeles acest lucru și mai puțin în mintea și intențiile edililor locali, care răsuflau ușurați după fiecare ediție și-și luau de-o grijă imediat după eveniment până în preajma următoarei, când iarăși începeau să transpire și să taie, să scuture și, la insistențele unor improvizați și veleitari locali, să încerce chiar preluarea premiului și așezarea lui în interesul meschin al unor localnici, să-l provincializeze. Dar nu s-a reușit. Și, de 19 ani, iată, pe al 30-lea în cursivitatea premiului, Nicolae Manolescu a știu să mențină importanța și consistența valorică a acestui premiu. Acum, când iarăși, pe lângă pandemie, bate vânt de veleitari grijulii că premiul va pleca în altă parte și nu rămâne în curtea lor, când întrebările asupra bugetului alocat tind spre subțiere și economisire, trăiesc același sentiment de teamă care va învinge rămășițele de mentalitate provincială, care domină peste acest premiu râvnit de toții poeții României și meritat doar de cei cu adevărat valoroși. Numai că, așa cum s-a decis din motive pandemice, ediția aceasta, a 30-cea, se va amâna pentru 15 iunie, când, sperăm, va fi timp prielnic pentru derularea unui program consistent, care, pe lângă gala în sine, să includă și o aniversare a 150 de ani de la Congresul de la Putna, din 1871.
Sunteți inițiatorul acestui important premiu care se acordă în România de 30 de ani, fără întrerupere. O vreme ați organizat, tot la Botoșani, și Congresul Național de Poezie. Era pe atunci – 2004 – o manifestare inedită chiar și în peisajul național, nu doar cel județean. Adăugăm aici și revista „Hyperion“, o revistă care s-a impus în spațiul revuistic național și internațional. Vă întreb acum, în anul de grație 2021: mai este (dacă a fost vreodată!) Botoșaniul un oraș cultural?
Încă din ianuarie 1990, când a avut loc o primă ediție a Zilelor Eminescu, improvizată, așa cum se impunea de nesiguranța libertății în acele zile, mi-a venit ideea să schimb formatul acestora și să creez un eveniment care să aibă ecou național. Și, în iunie, după o ediție de vară, la care a participat și Laurențiu Ulici, am proiectat regulamentul, pe care l-am depus la primărie. Era prin noiembrie 1990. Abia în martie 1991, Corneliu Vicențiu Daniliuc, primar pe atunci, a dat Decizia cu nr. 100 prin care a luat ființă acest premiu. În iunie, în același an, trebuia să aibă loc prima ediție, cu laureatul ales de juriu. Însă, din motive inexplicabile, președintele juriului de atunci, Petru Creția, directorul noii instituții de la Ipotești, n-a mai fost de găsit, încât ediția, la propunerea lui Laurențiu Ulici, s-a mutat, cu același laureat, poetul Mihai Ursachi, în ianuarie 1992. Astfel, laureatul pe anul 1991 a fost premiat pe 15 ianuarie 1992, rămânând ca așa să se procedeze de atunci încolo. Și, timp de 29 de ediții, așa a fost. Cu noi cutume de la ediție la ediție, așa cum s-a observat, care au stabilit ca premiul să se dea numai în prezența poetului la Botoșani. De aici și neînțelegerea de acum doi ani, când unul dintre poeții laureați n-a mai primit laurii, tocmai pentru că n-a mai venit la Botoșani, deși se știa că e pe drum. Eveniment trist, regretabil.
Ați scris de-a lungul vremii articole de atitudine, ați semnalat bizarerii cu pretenții culturale, dar mari consumatoare de bani, ați și propus proiecte urbane menite să întregească din punct de vedere cultural un brand cu care Botoșanii se mândresc. Mă refer aici la preluarea de către municipalitate a unor clădiri monument istoric și crearea unor centre dedicate personalităților născute pe aceste meleaguri, în special lui Mihai Eminescu. Mai sperați că cineva se va apleca vreodată asupra unor astfel de idei?
Nu mai sper nimic. Ce să mai speri de la niște edili care lasă orașul lui Eminescu, în chiar punctul lui zero, cu imaginea deplorabilă a unei clădiri în care timp de peste 150 de ani s-au zămislit adevărate acte de cultură rămase doar în memoria unor cărți scrise de regretatul Ștefan Cervatiuc, iar acum stă gata să cadă. Nimic, desigur nu poți aștepta de la astfel de edili. Am depus de mai multe ori tot felul de „memorii“, sub formă de idei și proiecte, absolut realizabile în spațiul generos al orașului Botoșani. Probabil am fost considerat un ins ciudat și cu capul în nori. Însă acele idei erau absolut terestre și realizabile. Clădiri de o va – loare arhitecto – nică și cu o me – morie care incumbă numele unor mari per – sonalități, cu care ne mândrim doar amintindu-le numele cu diverse ocazii sau în epistole de intenție când e cazul să se ceară ceva pentru aceste locuri, stau în paragină, nemarcate, uitate, ca în mintea unui ins prins de amnezie amintirile despre propria viață.
Cât de mult îi suntem datori lui Mihai Eminescu? În ce paradigmă ar trebui să ne situăm astăzi, la 171 de ani de la nașterea geniului?
Foarte datori. Chestiunea e că rămânem doar datori, fără a face mare lucru, de consistență. Când avem deja un brand, așa cum este Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, impus cu greutate în ultimii 30 de ani, unii dintre cei care ar fi trebuit să-l transforme cu adevărat în instituție națională, se gândesc, nu fără circumspecție, cum să-l subțieze și să-l facă din ce în ce mai insignifiant. Sperăm însă să nu-și pună în aplicare gândurile alimentate de veleitarii agresivi și lacomi, care, ca proștii care se bucură d schimbarea regelui, dau năvală la ușa primarului să ceară și „drepturile lor“. Nu cu astfel de reduceri de fonduri ne plătim datoria față de Eminescu, care a înzestrat de-a lungul timpului milioane și milioane de copilași, punându-le în grai limba maternă, limba română, cea care le-a dat identitatea națională, cu care se mândresc. Nu așa se plătește o datorie față de cel care ți-a dat șansa să-i respecți numele chiar la el acasă.
Orașul care a dat României genii incontestabile nu dispune, la ora actuală, de o sală modernă (avem câteva la limita decenței), care să primească personalități ale lumii culturale, care să găzduiască evenimente de calibru național. Au fost Botoșanii, din acest punct de vedere, un oraș prea sărac pentru a-și permite o astfel de investiție?
Aici e mult de vorbit. Stăm cu marile instituții culturale, teatru și filarmonica, în chirie, întreținând unele clădiri pecunofage în care funcționează relicve ale comunismului, în loc să fi avut clădirile proprii. Se fac săli de nunți, cărora li se spune „de evenimente“, dar de evenimente culturale nici vorbă. Și nici nu vom avea prea repede.