Urma umbrei și invers

Profesorul Adrian N. Mihalache este un distins eseist și critic de teatru, dar contribuțiile sale în domeniul fiabilității sistemelor inginerești și în cel al ciberculturii nu sînt mai puțin importante chiar dacă, firesc, au mai mică notorietate în afara cercurilor de specialiști. Cibercultura este totuși o parte semnificativă a culturii contemporane și este salutar că avem un expert al ei de subtilitatea și bogata informație în literatură și arte a lui Adrian N. Mihalache. Astfel, el este un autor care poate face conexiuni potrivite, cu idei fertile, între cibercultură și operele unei întregi istorii culturale, din antichitate pînă la finalul secolului XX, cînd au explodat cultura PC și mediul ei predilect : world wide web.

În afara dramaturgiei, pe care o practică mai puțin asiduu decît ar fi cazul, dacă avem în vedere cunoștințele sale despre teatru, volumele lui Adrian N. Mihalache reprezintă adunarea unor eseuri pe teme variate. Mă refer desigur la cele de beletristică și nu la lucrări precum Reliability Fundamentals care a reprezentat, la finele anilor 1980, o lucrare de pionierat din care toți cei care s-au ocupat de fiabilitate la noi și-au luat primele informații.

În ultimele săptămîni ale anului 2020, a apărut la Editura Tracus Arte, încă un volum de eseuri al lui Adrian N. Mihalache, Urme și umbre, ceea ce mi-a făcut plăcere și sigur nu am fost singur în acest sentiment, pentru că a trecut aproape un deceniu de la cartea precedentă, Spații seducătoare, 2011, la aceeași editură. În mod ingenios și inspirat, autorul „topește“ și toarnă într-un tipar realizat coerent mai multe eseuri, cronici teatrale și literare, meditații asupra unor concepte care țin de spațiul (cultural) virtual. El găsește firul solid pe care înșiră, ca pe niște elemente diverse, dar care se armonizează formal și cromatic, o mulțime de texte, obținînd un giuvaier elegant care s-ar potrivi la orice bal livresc.

Tema integratoare a părților este aceea a urmei și umbrei. Desigur, eseistul marchează clar asemănarea celor două concepte care redau forma generală, conturată a unei prezențe reale, dar și deosebirea dintre ele : urma este tangibilă și nemișcată, poate reconstitui evenimente așa cum am învățat cu toții de la Winettou și Sherlock Holmes, iar umbra nu poate fi atinsă și nici imortalizată altfel decît fotografic. Și urma și umbra sînt reductive. Obiectul tridimensional este redus la o proiecție. Urma poate fi, la limită, conturul unei umbre. Coperta volumului reproduce o pictură de Joseph-Benoît Suvée. Autorul pornește de la legenda relatată de Pliniu cel Bătrân, în Naturalis Historia : pictura s-ar fi ivit din trasarea marginilor umbrei unui bărbat, înainte de despărțirea de iubita lui. Pictorul neo-clasic redă „Nașterea picturii“, ivită din dorința femeii de a păstra, imprimată pe zid, măcar fantasma, așa zicînd 2D, a bărbatului, dacă prezența lui 3D, contondentă, avea să plece. M-a fascinat ideea că nu poate să existe o urmă fără o umbră, spune autorul eseurilor. Femeia din legenda lui Pliniu și pictura lui Suvée trasează pe perete urma (conturul) unei umbre. Lucrul acesta pe mine m-a dus cu gîndul la interpretări mai tragice : în urma exploziei de la Hiroshima, unii oameni, aflați în epicentru au fost reduși la urme pe pereți devenind, spiritual vorbind, umbre. Ori la golul lăsat în lavă de prezența victimelor de la Pompei. Mergînd mai departe, putem spune că opera este urma umbrei artistului.

Cartea lui Adrian N. Mihalache este destul de întinsă și mai ales foarte densă. Este bogată în referințe culturale și deschide un număr enorm de sugestii. Umbra este privită ca metaforă a identității, ca proiecție a experienței asupra experimentului, ca expresie a incertitudiunii (eseu foarte serios despre limitele științei), a morții asupra filosofului și așa mai departe. Urmele se văd și ele pe unde sînt trasate, un capitol fiind cel al urmelor ciberneticii în cibercultură, dar și ale religiei în ciberspațiu, altul al urmelor fatale ale globalizării și, desigur, încă unul dedicat urmelor spectacolului. În conștiința spectatorului, dar și în modelarea culturii prin vreme. Sînt în total 20 de capitole mari, multe cu subcapitole, care solicită din plin atenția, sagacitatea și eventual empatia cititorului. Acesta e stimulat să reacționeze prin împărtășirea sau refutația tezelor și opiniilor din evantaiul larg propus de autor. Folosul pentru numitul cititor este dublu : sporirea bagajului informativ și cultural și excitarea capacității de a raționa și a evalua fenomenele la care se referă eseurile.

Adrian N. Mihalache oferă încă un volum solid, substanțial și nu rareori fermecător, antrenîndu-și lectorul într-o veritabilă aventură intelectuală ce va lăsa urme, mai mult decît umbre, în conștiința lui.