Lipsuri la inventar

Din momentul aflării sentinței că suferă de un cancer pe vălul palatin, Ion D. Sîrbu a intrat în ultima turnantă a vieții. Ținând de această dramatică perioadă traversată de scriitor, volumul Ultimele… (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2020, ediție îngrijită, note, referințe critice și indice de nume de Toma Velici) reunește scrisorile și paginile de jurnal redactate între lunile noiembrie 1988 și iulie 1989, un interviu din iarna anului 1989, precum și transcrierea ultimei înregistrări audio, făcută la două zile după aflarea știrii fatale. Astfel, Ultimele… ar putea fi considerate, parțial, fragmente (unele dintre ele, inedite acum) din mereu amânatul volum de memorii Depun mărturie, datorită lucrului la „opera postumă“, precum Jurnalul unui jurnalist fără jur nal, Adio, Europa! și Lupul și Catedrala. Scriitorul simțise că începuse „scadența“ și purcese la numărarea cu atenție a zilelor, pentru a lăsa ceva în urma lui: „Am 69 de ani, acesta e semnul cancerului când e culcat. Dacă scap până în 28 iunie [1989], mai pot spera să-mi scriu una sau două din cărțile restante“. (p. 177).

Într-o pagină de jurnal din noiembrie 1988, Ion D. Sîrbu consemna că a ascultat „câteva disparate fragmente din istorica cuvântare“ (p. 80), iar în nota de subsol Toma Velici lămurește că este vorba despre „Cuvântarea rostită de Nicolae Ceaușescu la deschiderea Congresului al XIV-lea al P.C.R., 20 noiembrie 1988“. Drept contrapondere la falsificarea atâtor adevăruri istorice din partea lui Ceaușescu, nu țin neapărat să restabilesc adevărul asupra datei respective, dar aș vrea să spun că atunci trebuie să se fi desfășurat vreuna dintre lucrările plenarelor sale ordinare. Sigur este că, în luna aprilie a acelui an, Ceaușescu a dat niște teze (având complexul lipsei studiilor, el dădea tot mai des teze în ultimul deceniu de dictatură). Dintr-o neatenție (desigur, deloc gravă), îngrijitorul ediției induce în eroare tinerii cititori neavizați și stau să mă gândesc cât de bine ar fi fost să se fi întâmplat astfel. Chiar dacă era hotărât să lupte cu boala, pentru a obține o scurtă „comutare a pedepsei“ (în vederea scrierii Ultimelor…), Ion D. Sîrbu nu ar mai fi suferit încă un an cumplitele chinuri ale fazei terminale (ba, dacă respectăm această logică a cronologiei, el ar fi fost deja mort…).

Citind Ultimele…, ne dăm seama cât de mult a crezut Ion D. Sîrbu în destinul său scriitoricesc. La aflarea crudului diagnostic, grija lui cea mare nu a fost legată de sfâr șitul vieții ca atare, ci de soarta manuscriselor lăsate în urmă. Boala l-a surprins, ca și pe alții, cu cele mai bune cărți încă nescrise și a încercat să recupereze ceva din cei 17 ani care nu îi ieșeau „la inventar“, din cauza opresiunii regimului comunist. Însă și-a dat seama treptat că, în fața sfârșitului, literatura nu mai contează. Omor omnia vincit! Ion D. Sîrbu a ținut timp de nouă luni în buzunar atât un „ordin de lăsare la vatră“, cât și un „ordin de chemare“ sub flamura neagră a extincției, deoarece a acceptat moartea ca pe un nou început. Ajuns în faza finală, când metastaza și metafizica au devenit totuna, el nu s-a temut, vlahuțian, de veșnicia morții, ci de chinurile de dinaintea ei: „Nu știu care e limita durerii: cu ideea de moarte sunt foarte împăcat, – o și chem, o și implor, în lacrimi, să vină, să mă mântuie“. (p. 227).

Revenind la minora neatenție în datare din partea lui Toma Velici, ar fi fost și mai bine să se fi întâmplat astfel și în realitate, pentru că s-ar fi consemnat căderea comunismului cu un an mai devreme. Or, cu încă un an lipsă, Ion D. Sîrbu nu ar fi scris, în perioada Ultimelor…, cele mai impresionante pagini din întreaga sa literatură depozițională. Totuși, cred că ar fi fost de preferat ca omul Sîrbu, devenit… „măgarul Gary“, să fie încă o dată furat la inventar, deoarece, în fața morții, restul e literatură…

Vasile Spiridon