Pașoptiștii – vizionarii copii ai secolului lor

Pașoptismul a însemnat, pe de o parte, apariția unor concepte, a unor termeni cheie în jurul cărora s-a articulat un program – compus din voci eterogene – și, în același timp, supraviețuirea unor dileme mai vechi, a unor interogații care s-au reactualizat în acord cu realitățile momentului. Volumul semnat de profesorul și politologul Ioan Stanomir – Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale – este construit în jurul acestor două paradigme, concepte noi/dileme vechi, care au jalonat secolul pașoptist și care alcătuiesc ceea ce autorul numește a fi imaginarul pașoptist.

Miza pe care autorul o susține încă din primele pagini este că pașoptiștii deschid modernitatea, cu toată recuzita ei de dileme și programe mai mult sau mai puțin utopice și că tot ei – niște fascinanți copii ai secolului și ai revoluției – anticipează, prin crezurile și acțiunile lor, actualitatea. Nu putem vorbi despre o voce omogenă, despre liniaritate în cadrul pașoptismului, ci, dimpotrivă, acesta se relevă ca fiind un fenomen divers și contradictoriu, or, tocmai din această perspectivă pașoptismul devine mai incitant ca subiect de studiu. Firește că există o incontestabilă afinitate intelectuală a protagoniștilor din cadrul fenomenului și că Occidentul și progresul sunt direcțiile (geopolitice, geografice și/sau ideologice) spre care se îndreaptă aceștia, pentru că – „indiferent de nuanțe, programul pașoptist se subsumează acestei triple obsesii: sincronizare, modernizare, occidentalizare.“

Abordarea autorului este mai degrabă una metodologică și mai puțin istorică, cronologică sau monografică, iar genul pentru care optează este cu atât mai binevenit cu cât în contextul istoriografiei românești actuale studiile ce deschid perspectiva problematizantă asupra fenomenelor istorice (de tipul lecțiilor lui Edmund Burke sau Raymond Aron) sunt într-un con de umbră. Câmpul de analiză stabilit este pașoptismul dezvoltat în Principate, considerând că evenimentele de dincolo de munți – dramatice în conținutul lor – țin de o cu totul altă raportare politică și ideologică, mai apropiată de dinamica Europei Centrale și de Imperiu Habsburgic și că, în consecință, anul 1848, nu se poate studia sub semnul unei unități la nivelul acestor trei zone. Din punct de vedere structural, volumul cuprinde două părți: – una în care ni se dezvăluie laboratorul pașoptist (ideile, germinația acestora, repercusiunile lor în timp) și una ce ține de individualizarea unor protagoniști ai pașoptismului (Gheorghe Asachi, Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Bălcescu, Ion Ghica, Brătienii, Costache Negruzzi, Kogălniceanu, Alecu Russo, Alecsandri etc., arhitecții unui imaginar ce va popula în timp panteonul național).

Revoluționarul este darul otrăvit pe care anul 1789 îl oferă Occidentului“ – afirmă autorul argumentând cum momentul căderii Bastiliei devine un crez și un întreg scenariu politic în absența căruia nu poate fi înțeles fenomenul pașoptist. Naturi vulcanice, revoluționarii sunt oamenii conspirațiilor, ai discuțiilor aprinse, sunt intransigenți, nerăbdători și nu iau în calcul prudența sau moderația. Păstrând o rezervă critică prin formația sa, Ioan Stanomir își asumă în acest volum viziunea liberal-conservatoare, construindu-și analiza din unghiul moderației și al prudenței – „Liberal – conservator și junimist, nu am dorit să ridic pașoptismului un monument al venerației necritice, ci să propun o lectură ce mobilizează luciditatea patriotică“ – prin urmare, nu se identifică în text abordări care să nu țină de interpretarea lucidă a surselor sau de metodologia specifică profesiunii de istoric/politolog. Gramatica pașoptistă – generoasă în conținutul ei – mai cuprinde idei ca exilul, conspirațiile, baricadele, complotul, dar și istoria, tradiția, nostalgia pentru trecut, iar „moștenirea lui 1848 – afirmă Ioan Stanomir – este mai importantă decât 1848 însuși.“ Momentul 1848 este, în consecință, esențial – așa cum o demonstrează și volumul supus discuției – întrucât reprezintă fie pilonul pe care se va construi un proiect politic, fie reperul față de care se definesc polemicile și identitățile criticilor săi.