Ca și alte cărți pe care Alex. Ștefănescu le-a publicat anterior în foileton, cum ar fi, să zicem, Cum te poți rata ca scriitor (2009) sau Eminescu poem cu poem (2 vol., 2017, 2019), Eu și comunismul este o sumă mai mare decât părțile care o alcătuiesc. Semn că, dincolo de verva și etosul publicistic de moment, foiletoanele reprezintă, în realitate, proiecte cu bătaie lungă ale unui critic pentru care accesibilitatea nu e sinonimă cu ușurătatea.
În cazul de față, nu avem de-a face nici cu o completare a savuroaselor volume (mai mult sau mai puțin) confesive, ca Jurnal secret. Dezvăluiri complete 2003-2009 (2009, ed. a II-a, 2010), nici cu o prelungire a seriilor de „povestiri cu scriitori“, din culegeri de mare succes ca Bărbat adormit în fotoliu (2010, ed. a II-a, 2011). Deși confesiunea este modalitatea care instituie și aici povestirea, iar scriitorii nu lipsesc din ea. Prin conținut și prin atitudine, însă, volumul se leagă mai curând de mai vechiul „jurnal politic“ al criticului – intitulat Gheața din calorifere și gheața din whisky, 1996 – și face pandant, uneori chiar polemic, cu cărți de tipul culegerii colective În căutarea comunismului pierdut, semnată în 2001 de Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir și Paul Cernat.
Polemica, nedeclarată și, desigur, cordială, vizează deopotrivă poziționarea față de regimul prin care am trecut și modalitatea de relatare a respectivei treceri. Iar diferența, față de alte relatări/ cercetări de felul celor din În căutarea…, provine atât din specificul experienței lui Alex. Ștefănescu, cât și dintr-o anumită miză pedagogică pe care criticul o infuzează în actul de a nara. Povestirile/ amintirile sale nu sunt exerciții narative gratuite, deși sunt nu o dată pline de umor, și nici nu sunt șarjate, în pofida faptului că autorul lor nu a avut și nu are nici un fel de afecțiune față de comunism. Între obligația de a consemna trecutul pentru ca acesta să nu fie uitat și speranța că actul rememorării va contribui la prevenirea unei reveniri a coșmarului comunist, criticul acoperă o gamă largă de nuanțe, cu credința că istoria educă, iar onestitatea convinge.
Căci de onestitate este vorba în fragmentele memorialistice prin care Alex. Ștefănescu punctează trecerea sa prin defunctul regim, nu de obiectivitate. Aceasta din urmă guvernează ficțiunea realistă, iar experiențele narate aici – de pionier care încearcă să-și convingă bunica să se înscrie în cooperativă, de student anchetat de Securitate, de publicist la revista „Magazin“ etc. – numai ficțiune nu sunt. Dimpotrivă, sunt secvențe din- tr-o existență care a fost excepțio- nală numai prin creația critică a celui care povestește: în plan social, într-o societate care predica și impunea egalitarismul și primatul „colectivității“, viața lui Alex. Ștefănescu a fost marcată de aceleași privațiuni, obstacole și spaime ca a oricărui alt cetățean al fostei „republici socialiste“. Ea, această exponențialitate a experiențelor narate în Eu și comunismul – dincolo de aspectele particulare ale existenței autorului, care, ca scriitor, a avut o prezență publică și înainte de 1989 –, justifică și validează actul rememorării. Care încetează să fie o simplă „marcare de poziție“ (inutilă, de altfel, întrucât anticomunismul lui Alex. Ștefănescu este demult cunoscut, inclusiv printr-o susținută publicistică politică) și devine, cum spuneam, o subtilă pedagogie.
Urmând, aparent, firul cronologic al vieții autorului, experiențele narate în scurte „povestiri“ memorialistice nu sunt centrate în jurul celui care scrie și se abat de la norma genului, nefiind o „dare de seamă“ subiectivă despre lume, din punctul de vedere (eventual, unul convenabil) al autorului. Criticul a trăit pe propria piele o particularitate pe care mulți dintre cei care vorbesc astăzi – fie elogios, fie depreciativ – despre defunctul regim o ignoră: comunismul, în unitatea sa „de monolit“, a trecut, totuși, prin destule transformări. „Linia partidului“ s-a schimbat de multe ori: până prin 1960, după cum bătea vântul de la Moscova, ulterior, după voința dictatorului de la București. Naratorul surprinde, în detalii și întâmplări mărunte, continua metamorfoză a unui sistem care, altminteri, se pretindea unicul „științific“ și singurul capabil să ofere soluții definitive la problemele societății. Remarcabilă mi se pare capacitatea sa de a nu proiecta asupra trecutului structurile prezentului și răceala cu care disociază între sistem și viața de zi cu zi, trăită de mulți (probabil, cei mai mulți) dintre noi ca o subterană bătălie împotriva sistemului. Fireasca nostalgie pentru anii tinereții, bunăoară, nu acoperă, complice, în narațiunea din Eu și comunismul, urâtul, cenușiul și absurdul vieții cotidiene. Perioada stagiului la Cajvana, ca să mă limitez la un exemplu la îndemână, este o probă narativă și de atitudine pe care autorul o trece admirabil: nimic idilic (în afara naturii), nimic înălțător în ceea ce trebuia să fie o „pașoptistă“ întoarcere benevolă a proaspătului absolvent strălucit al Filologiei bucureștene în învățământul rural… Nasc și la țară copii care trebuie să învețe carte, desigur, dar regimul comunist a transformat această necesitate firească într-o monstruozitate ideologică dublată de un calvar domestic, în lumea rurală românească de la începutul anilor 1970, emancipată și progresistă numai în materialele de propagandă.
În această curgere și transformare a comunismului românesc, Alex. Ștefănescu ni se înfățișează adesea nu în ipostaza de protagonist, ci în cea de martor al unor întâmplări care i-au developat, la timpul cuvenit, natura reală a regimului pe care școala, mai întâi, apoi omniprezenta propagandă i-l înfățișau drept „cea mai bună orânduire posibilă“. De exemplu, în 1962, pe când era elev în clasa a IX-a, a participat la o întâlnire cu unul dintre scriitorii pe care-i admira, și anume, Geo Bogza. „Clasicul“ noii literaturi comuniste îi dă, la finalul întâlnirii, pe cartea întinsă cu emoție, o dedicație de-un grețos conformism: „Trăiască lupta pentru pace!“. Colac peste pupăză, tânărul cititor pasionat al reportajelor lui Bogza avea să afle, ulterior, că maestrul dăduse aceeași dedicație tuturor elevilor din Suceava…
Trei sunt, în opinia mea, înțelesurile mai profunde pentru care această carte își depășește condiția, cea de „memorii parțiale“ ale unuia dintre cei mai importanți critici literari români de azi.
Mai întâi, Eu și comunismul are meritul că, reprezentând o radiografie severă a fostului regim și a ideologiei sale, ne furnizează totuși un tablou divers și variat al vieții în comunism. Care, la noi, a reușit să-și atingă multe dintre obiectivele criminale, dar nu a anulat complet personalitatea, individuală și colectivă, a națiunii. Cartea lui Alex. Ștefănescu surprinde convingător dialectica luptei permanente dintre „compresorul“ regimului și rezistența naturală a oamenilor. Autorul a intuit mai bine decât mulți că, deși „rezistența prin cultură“ a fost un mit, fiecare demers de afirmare a valorii și a individualității a reprezentat o contribuție la prezervarea amintirii normalității. Implicit, la subminarea bazelor regimului comunist, ale cărui ținte erau tocmai nivelarea valorică și abolirea individualității.
În al doilea rând, Alex. Ștefănescu surprinde fără greș esența comunismului, arma sa cea mai redutabilă. Și anume, frica. În fragmentul F de la frică, el narează o întâmplare eloc ventă în acest sens. Luând apărarea unui coleg profesor, jignit grosolan de secre tarul de partid din Cajvana, a avut surpriza să constate că, departe de a-i fi recunoscător, respectivul, după ieșirea autorului din ședință, „a luat cuvântul și m-a dezaprobat energic, susținând că secretarul de partid avea dreptate să-l critice, oricât de sever, pentru a-l ajuta să nu se mai abată de la morala comunistă“. Frica este mai eficientă chiar și decât pușcăriile.
În fine, o societate organizată și condusă prin orchestrarea fricii reacționează aberant la stimulii realității. De aceea, imaginea pe care Eu și comunismul ne-o lasă despre fostul regim nu este atât cea a privațiunilor și a represiunii (deși există și ele, pe retina memoriei criticului), cât cea a absurdului.
O lume absurdă, narată realist, și o rememorare pilduitoare, scrisă de Alex. Ștefănescu cu umor amar și luciditate, pentru toți cei care, cu curiozitate genuină și bună-credință, vor dori să afle mărturia trecerii unui intelectual de vârf prin cele patru decenii și ceva de comunism.