Poezie în criză

După o antologie, Opera poetică (2016), ce cuprindea poeme din întreaga creație a lui Aurel Pantea, de la Casa cu retori (1980) la O înserare nepământeană (2014), autorul revine cu un volum, Execuții, apropiat de profilul unei plachete. Sunt optzeci de pagini de poezie aici, dar dimensiunile textelor sunt în general reduse, iar treisprezece dintre ele „țin” trei sau patru versuri, fiecare având însă o „intrare” separată în volum. Noua carte are astfel mai mult spații albe decât text liric propriu-zis; asta dacă nu considerăm, în acord cu o poetică minimalistă, că și albul paginii contribuie la experiența artistică ori măcar la receptarea ei. Am mai vorbit și altădată despre artificiile de tehnoredactare și paginare care se fac pentru a se transforma un manuscris consistent într-un volum publicabil și, invers, pentru a da impresia că less is more. În cazul lui Pantea, există o corespondență între modul în care este scrisă poezia și felul în care arată volumul: întrucât vizionarismul poetului „optzecist” include o criză a limbajului, cu care se și confruntă. Într-un anumit sens, neoexpresionismul său e mai coerent și mai consecvent prin această permanentă sondare a posibilităților limbajului. Într-un text dinspre finalul cărții, cu format prozastic și cu repetarea până la sațietate a termenului „sfâșietoare” (apare de opt ori), autorul va descoperi la sfârșit această neputință a poetizării: „dar pentru acestea nu există vreo putere de descriere”. Ce diferență față de neoexpresionismul unor Ion Mureșan sau Ioan Es. Pop, poeți cu care Pantea a fost uneori comparat, deși deosebirile sunt mai mari decât asemănările… Dacă la aceștia vizionarismul transgresează liricul, căutând o structură epică și una dramatică pentru a se modula, producând astfel o succesiune de secvențe, de episoade, de scene narativizate în poeme de obicei ample, de largă respirație, la Pantea, dimpotrivă, textul poetic pare a se confrunta permanent cu un gol exterior și interior, de care este înconjurat și „măcinat”. Citindu-i aceste Execuții, îți vine în minte Strigătul lui Munch.

Din păcate, deși unele textele din carte sunt onorabile (vreo două-trei mai degrabă nu: sintagme ca „intimitate cu dinți”, „crâncenul icnet”, „timpul cheag” sunt nefericite, ca și versul „până ce miezul însuși al distrugerilor se apucă de plâns”), doar în câteva rânduri poetul reușește să se ajusteze la miza înaltă a poemelor sale printr-o realizare literară pe măsură. Altfel spus, există un deficit în reprezentarea poetică a dramei limbajului și a tragediei ființei, alta decât cea prin tăcere, gol, alb înconjurător pentru cele câteva versuri cu incapacitate de expresie. Pantea își începe cartea destul de bine, dar apoi nu poate susține nivelul și își obține lirica prin multiplicare, repetare sau reluare propriu-zisă de procedee și efecte. Numai două poeme remarcabile într-un volum întreg (la paginile 62 și 79) înseamnă cam puțin pentru a justifica verdictele celor doi critici de poezie de pe coperta 4. Gheorghe Grigurcu îl înscrie pe Aurel Pantea „în rândul elitei poeților noștri de azi”, numindu-l „unul nepereche”. Iar Al. Cistelecan construiește o ingenioasă teorie justificatoare: poetul ar fi „disprețuitor fățiș de cititori”, de ce?, fiindcă „el nu vorbește trăgând cu un ochi la cititor și cu altul la vedeniile din față, ci cu ambii ochi ațintiți fix și febril la vedenie”. Dacă, la rândul nostru, stăm cu ambii ochi ațintiți fix la poemele din carte, remarcăm această reiterare nu numai a unor viziuni și obsesii structurante, ci și a elementului verbal pe care ele se sprijină. Mai în glumă, mai în serios, „vedeniile” lui Pantea sunt cam toate la fel, nu numai fiindcă imaginarul poetului e încordat într-o anumită direcție, ci și fiindcă expresia nu are suficiente registre pentru a exprima sau a sugera. Văzând aceleași lucruri și exprimând viziunile la fel, Pantea se repetă, cu o reiterație ce devine monotonă, predictibilă și, inevitabil, lipsită de tensiunea pe care poezia ar fi trebuit să o dea. Să vedem, de pildă, cum este numit și reprezentat chiar limbajul în această poezie în criză. La pagina 22, „memoria ta duce toate lucrurile spre iarnă,/ până va ieși mama limbajelor, urlând”. Peste trei pagini, într-unul din acele texte foarte scurte despre care am vorbit, „Într-un limbaj bătrân/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri”. La pagina 27, descoperim că „o divinitate privește în limbajele noastre”. La pagina 33, poemul începe cu versul „Înghețau limbajele în urma ta”. La pagina 46 avem, în fine, primul exemplu de folosire poetică, nu mecanică: „deocamdată o divinitate bătrână/ și tu împreună cu ea nu mai sunteți/ decât simple fapte ale unui limbaj care pleacă”. La pagina 50, se recade în emfatic: „limbajele ce nu mai știu decât un singur cuvânt,/ și nu îl pot rosti”. La pagina 60, se recade în umor involuntar: „punctul mort/ împresurat de limbaje pârjolite”. Recapitulând, de la „mama limbajelor, urlând” la limbajele „pârjolite” care împresoară punctul mort, din șapte ocurențe, numai o dată autorul reușește să nu fie emfatic, bombastic și inautentic. În rest, retorismul impregnează chiar și aceste texte scurte și foarte scurte, în care, teoretic, erau mai puține șanse de a se manifesta. E acceptabil un anumit retorism în poeme lungi, care trebuie susținute nu numai de un flux imagistic, ci și de o structură retorică; dar e greu de înțeles și de scuzat retorismul în poezii de numai câteva versuri, și încă într-unele care exprimă criza, golul, limitele, absența. Neoexpresionismul lui Pantea în Execuții are aerul unei demonstrații facile: limbajul e în criză, tocmai spun asta și apoi poezia se încheie fiindcă am spus deja asta – și ce aș mai putea adăuga, dat fiind că limbajul e în criză? Nimic, de vreme ce „pentru acestea nu există vreo putere de descriere”.

când însă poetul reușește să iasă din acest „expresionism pe înțelesul tuturor” și să construiască literalmente un poem (nu doar să ne convingă, iar și iar, că nimic nu se poate face din criza poeziei și a limbajului), rezultatul se vede imediat. Așa se întâmplă într-unul din cele două poeme excelente care ne arată ce autor ar putea fi Aurel Pantea. Îl voi cita integral, pentru a se vedea această story cu efecte simbolice și sugestivitate, și totodată eleganța ceremonioasă a retoricii poetice: „Am o vastă experiență în așteptări/ la uși închise, știu să interpretez/ zgomotele ce anunță deschiderea iminentă a unei uși./ Un scaun mișcat, scârțâitul unei mese, tusea celui ce trebuie să mă primească,/ liniștea dintre două fragmente de conversație, râsetele/ sunt coduri ce mă apropie de fericire sau mă îndepărtează/ fără vreo șansă de mântuire.// Azi, în curtea unui spital de psihiatrie,/ am privit pacienții,/ stăteau cuminți, înșirați/ ca niște rândunele./ Ei au intrat dincolo de ușă, acum așteaptă./ Niciunul nu știe dacă se va întoarce pe ușa/ ce s-a deschis/ sau va aștepta la o alta/ dincolo de care nu se aude nimic/ doar o liniște mare, o foarte mare liniște”. Desigur, și acest poem pare nițel „adus din condei”, iar compararea pacienților de la psihiatrie cu niște rândunele stârnește mai degrabă hazul decât compasiunea; însă parabola e bine lucrată și – lucrul cel mai important – Pantea muncește la acest text, traducând viziunea în corpus poetic, într-o scenografie, într-o regie. Revenind acum, spre comparare, la un text din seria cealaltă, care domină sumarul volumului, iată textul de trei versuri și cuvinte goale al unei poezii în criză: „Într-un limbaj bătrân/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri”. Sau: „Aș vrea să fiu liniștea/ ce coboară,/ odată cu zăpezi de demult,/ în craterul uman”. Sau: „Toate amiezele, oh, cum toate amiezele/ dispar în liniștea mare/ și rămânând puii Nimicitorului, doar ei,/ puii Nimicitorului se uită/ în sângele tău”. Sau ceva și mai rău scris, în format prozastic: „Țipăt scurt. Viață lovită de oastea gri. Milioane de priviri constată începutul eroziunii”.

E de sperat că Aurel Pantea va depăși totuși acest impas creativ și va deveni, într-un alt volum, poetul „nepereche” elogiat acum.