Pânza de păianjen
ieșirea la liman din acest joc al intereselor e
dragostea
ei nu-și fac procese de conștiință
mizează pe răbdarea noastră
o voce mă cheamă în larg
să vâslesc prin lacrimile celor plecați să se
odihnească
pânza de păianjen e țesută cu vicleșug
un scenariu cu autori necunoscuți nouă
într-o zi dragostea își va scrie singură poemele
de mână cu noi asimptomaticii
vom deveni foșnet al umbrelor noastre
intuindu-ne dorințele
pânza de păianjen e meșteșugită din fibră de sticlă
în ea ațipesc din când în când mareșalii vremii
lampa de veghe ne luminează chipurile
facem dragoste pe ascuns
într-o călimară de unde ne curg poemele
pânza de păianjen ocupă prima pagină
comunicatul stării de urgență
se transmite din gură în gură
pe buzele noastre decojim timpul
Lacrima mamei
o umbră întoarsă pe dos trupul tău
nu știu nimic despre spirit și altruism
metodic mă întorc pe urmele mele
mâinile rup razele lunii ca niște surcele
am învățat distanțarea folosindu-ne de colțurile
încăperii
de un punct sacru se leagă speranțele noastre
ne tremură șoaptele ca piftia pe buze
lăsăm problemele cotidiene să se rezolve singure
poate mâine nu mai folosesc nimănui
imperfecțiunea ne devine ghid
acolo unde începe noaptea asfințitul se
transformă în cenușă
pasărea phoenix renaște prin erori digitale
ne transportăm amintirile în containere de plumb
să nu contamineze pe nimeni
ne iubim pe un vas naufragiat în lacrima mamei
Camera de reșapat poeme
mă furișez adesea în umbra unui copac
urmăresc conversația ta cu trecătorii
duminica stă cățărată-n copac
așteaptă dangătul clopotului
în camera de reșapat poeme numai noi
ne topim amintirile în lingouri
trupurile ne-au rămas fără frunze
desfrunzirea
este o operațiune invers proporțională cu
dragostea
pe scara de incendiu urcă trupurile noastre de
rezervă
locuite de niște infractori ambulanți
disperarea mea îți inundă coapsele
împărțim poemul în subpoeme
subpoemele devin șoapte monosilabice
cioplite în sudoarea trupului meu
niște infractori ambulanți
agață pe un perete al camerei de reșapat poeme
cenușa ultimului zbor al păsării phoenix
mă furișez uneori în umbra ta în cârdășie cu
poemul nescris
Prin livada cu vișini
înainte de a stinge mucul de țigară de pielea
poemului
prin livada cu vișini poetul își plimbă în lesă
singurătatea
cu lacrima mamei tata spală vitraliul plin de tăceri
al nașterii mele
tocmai îmi trece prin trup un colb de amintiri
dresate de șoaptele tale
ecoul mă dezbracă de umbra actorilor ambulanți
mă privește îndelung și seducător
pe obrazul tău plânsul nu are lacrimi
între mine și tine e un gol înflorit
pielea poemului se pregătește să înnopteze în
șoaptele tale
ești femeia ce încătușează răsăritul soarelui
pe un curcubeu îți usuci dorințele
înainte de a stinge mucul de țigară de cântatul
cocoșului
mă rostogolesc prin întunericul devenit lumânare
mirosul cafelei arde în noi
ne dezbracă de dorințe
părinții vorbesc în șoaptă despre viitorul nostru
adormim îmbrățișați în pielea poemului
În spatele ușii
în spatele ușii e o altă ușă prin care intră și ies
trișorii
femeia de serviciu de la grădiniță a renunțat la
durerea de spate
ca să scape de ghilotină zâmbetul regizorului
în curtea grădiniței e zarvă mare
s-a înecat educatoarea cu sărutul unui trecător
fericirea e o perpetuă tăcere
precum trecerea timpului ne macină oasele
știm cu toții că a devenit un clișeu răsăritul
soarelui
trișorii vin și pleacă
înscenarea cu înecul educatoarei face parte din
regie
e o stare de fapt că dragostea susnumitei
trece prin garderobă și stomac
nu există motiv să cadă cortina
spectacolul are priză la public
miorlăitul pisicii face toți banii
se aud voci ce se hrănesc cu șoaptele noastre
liniștea noastră e linșată de zâmbetul cinic al
educatoarei
trișorii vin și pleacă
își pun umbrele la uscat
în debaraua sălii de spectacol
fericirea noastră a adormit în scârțâitul ușii
Exercițiul de admirație
trecerea prin urechile acului
a exercițiului de admirație pentru dora stănescu
e un capriciu
alarma telefonului urcă pe scara de incendiu
să ne elibereze de vise
fiecare chicotim pe limba lui
cocostârcul de pe stâlpul de telefonie știe
alfabetul morse
e un truc prin care își hipnotizează prada
sărutul tău îmi sapă în carne apartamente sub
formă de tabacheră
fumul de țigară trece clandestin granița dintre
infern și rai
hai să ne iubim pe foșnetul timpului
respirația acelor de ceasornic e anacronică
măsoară eronat clipa de dragoste
e cinic când ne flutură batista
alții la rând
timpul costă bani
se vinde în talciocul de pe centură pe mulți creițari
exercițiul de admirație pentru dora stănescu
e un capriciu
totul se termină în coadă de pește
iubirea există atâta timp cât există scârțâitul ușii
E frig în acest răsărit de soare
e frig în acest răsărit tomnatec
ne răstim la prometeu să aprindă focul
pânza de păiajen e distrusă de fumul virtual al
țigării electronice
nu găsim vreascuri să ne încălzim sângele
prin vene ne curg întrebări fără răspuns
facem duș cu lumină solară
închidem ochii să nu vedem curgerea soarelui
peste trupurile noastre hămisite de dragoste
în interiorul camerei curentul electric arde uitarea
tu știi unde e întrerupătorul
stinge lumina lasă să ne inunde întunericul
să lăsăm să ne caute pe orbeasca trecutul
ne purificăm recitând din nichita
prosopul de baie e pielea poemului
ne șterge de sudoare trupurile
jocul de-a baba–oarba e plin de erori
nu știm să-i calculăm minusurile
e frig în acest răsărit tomnatec
caloriferul chicotind imortalizează clipa
sărutările luate pe furiș ne încălzesc îmbrățișările
prin vene ne curge o toamnă plină de riduri