Poeme de Gheorghe Vidican

Pânza de păianjen

ieșirea la liman din acest joc al intereselor e

dragostea

ei nu-și fac procese de conștiință

mizează pe răbdarea noastră

o voce mă cheamă în larg

să vâslesc prin lacrimile celor plecați să se

odihnească

pânza de păianjen e țesută cu vicleșug

un scenariu cu autori necunoscuți nouă

într-o zi dragostea își va scrie singură poemele

de mână cu noi asimptomaticii

vom deveni foșnet al umbrelor noastre

intuindu-ne dorințele

pânza de păianjen e meșteșugită din fibră de sticlă

în ea ațipesc din când în când mareșalii vremii

lampa de veghe ne luminează chipurile

facem dragoste pe ascuns

într-o călimară de unde ne curg poemele

pânza de păianjen ocupă prima pagină

comunicatul stării de urgență

se transmite din gură în gură

pe buzele noastre decojim timpul

 

Lacrima mamei

o umbră întoarsă pe dos trupul tău

nu știu nimic despre spirit și altruism

metodic mă întorc pe urmele mele

mâinile rup razele lunii ca niște surcele

am învățat distanțarea folosindu-ne de colțurile

încăperii

de un punct sacru se leagă speranțele noastre

ne tremură șoaptele ca piftia pe buze

lăsăm problemele cotidiene să se rezolve singure

poate mâine nu mai folosesc nimănui

imperfecțiunea ne devine ghid

acolo unde începe noaptea asfințitul se

transformă în cenușă

pasărea phoenix renaște prin erori digitale

ne transportăm amintirile în containere de plumb

să nu contamineze pe nimeni

ne iubim pe un vas naufragiat în lacrima mamei

 

Camera de reșapat poeme

mă furișez adesea în umbra unui copac

urmăresc conversația ta cu trecătorii

duminica stă cățărată-n copac

așteaptă dangătul clopotului

în camera de reșapat poeme numai noi

ne topim amintirile în lingouri

trupurile ne-au rămas fără frunze

desfrunzirea

este o operațiune invers proporțională cu

dragostea

pe scara de incendiu urcă trupurile noastre de

rezervă

locuite de niște infractori ambulanți

disperarea mea îți inundă coapsele

împărțim poemul în subpoeme

subpoemele devin șoapte monosilabice

cioplite în sudoarea trupului meu

niște infractori ambulanți

agață pe un perete al camerei de reșapat poeme

cenușa ultimului zbor al păsării phoenix

mă furișez uneori în umbra ta în cârdășie cu

poemul nescris

 

Prin livada cu vișini

înainte de a stinge mucul de țigară de pielea

poemului

prin livada cu vișini poetul își plimbă în lesă

singurătatea

cu lacrima mamei tata spală vitraliul plin de tăceri

al nașterii mele

tocmai îmi trece prin trup un colb de amintiri

dresate de șoaptele tale

ecoul mă dezbracă de umbra actorilor ambulanți

mă privește îndelung și seducător

pe obrazul tău plânsul nu are lacrimi

între mine și tine e un gol înflorit

pielea poemului se pregătește să înnopteze în

șoaptele tale

ești femeia ce încătușează răsăritul soarelui

pe un curcubeu îți usuci dorințele

înainte de a stinge mucul de țigară de cântatul

cocoșului

mă rostogolesc prin întunericul devenit lumânare

mirosul cafelei arde în noi

ne dezbracă de dorințe

părinții vorbesc în șoaptă despre viitorul nostru

adormim îmbrățișați în pielea poemului

 

În spatele ușii

în spatele ușii e o altă ușă prin care intră și ies

trișorii

femeia de serviciu de la grădiniță a renunțat la

durerea de spate

ca să scape de ghilotină zâmbetul regizorului

în curtea grădiniței e zarvă mare

s-a înecat educatoarea cu sărutul unui trecător

fericirea e o perpetuă tăcere

precum trecerea timpului ne macină oasele

știm cu toții că a devenit un clișeu răsăritul

soarelui

trișorii vin și pleacă

înscenarea cu înecul educatoarei face parte din

regie

e o stare de fapt că dragostea susnumitei

trece prin garderobă și stomac

nu există motiv să cadă cortina

spectacolul are priză la public

miorlăitul pisicii face toți banii

se aud voci ce se hrănesc cu șoaptele noastre

liniștea noastră e linșată de zâmbetul cinic al

educatoarei

trișorii vin și pleacă

își pun umbrele la uscat

în debaraua sălii de spectacol

fericirea noastră a adormit în scârțâitul ușii

 

Exercițiul de admirație

trecerea prin urechile acului

a exercițiului de admirație pentru dora stănescu

e un capriciu

alarma telefonului urcă pe scara de incendiu

să ne elibereze de vise

fiecare chicotim pe limba lui

cocostârcul de pe stâlpul de telefonie știe

alfabetul morse

e un truc prin care își hipnotizează prada

sărutul tău îmi sapă în carne apartamente sub

formă de tabacheră

fumul de țigară trece clandestin granița dintre

infern și rai

hai să ne iubim pe foșnetul timpului

respirația acelor de ceasornic e anacronică

măsoară eronat clipa de dragoste

e cinic când ne flutură batista

alții la rând

timpul costă bani

se vinde în talciocul de pe centură pe mulți creițari

exercițiul de admirație pentru dora stănescu

e un capriciu

totul se termină în coadă de pește

iubirea există atâta timp cât există scârțâitul ușii

 

E frig în acest răsărit de soare

e frig în acest răsărit tomnatec

ne răstim la prometeu să aprindă focul

pânza de păiajen e distrusă de fumul virtual al

țigării electronice

nu găsim vreascuri să ne încălzim sângele

prin vene ne curg întrebări fără răspuns

facem duș cu lumină solară

închidem ochii să nu vedem curgerea soarelui

peste trupurile noastre hămisite de dragoste

în interiorul camerei curentul electric arde uitarea

tu știi unde e întrerupătorul

stinge lumina lasă să ne inunde întunericul

să lăsăm să ne caute pe orbeasca trecutul

ne purificăm recitând din nichita

prosopul de baie e pielea poemului

ne șterge de sudoare trupurile

jocul de-a baba–oarba e plin de erori

nu știm să-i calculăm minusurile

e frig în acest răsărit tomnatec

caloriferul chicotind imortalizează clipa

sărutările luate pe furiș ne încălzesc îmbrățișările

prin vene ne curge o toamnă plină de riduri