Cumințenie sub smalţ estetic

Cărțile pe teme morale au ceva iremediabil nesuferit, din cauza izului de dăscăleală ce le mustește în ton. Cînd le parcurgi, simți cum un pinten de exhortație obositoare îți împunge mintea, cu o insistență de pisălog care te trage de mînecă spre a fi virtuos. Culmea este că efectul lor e minim, întrucît tratatele de morală nu ne îmbunătățesc purtarea. De ce? Fiindcă de la dezideratul etic din capul autorului pînă la fapta brută din viața cititorului se cască o prăpastie. Nimeni nu a devenit mai bun citind predici cu îndemn etic.

Cauza stă în ridicarea ștachetei prea sus: prototipul de ființă pe care îl au în vedere moraliștii e prea curat, din cauza șablonului de noblețe înaltă la care aspiră. De la cele două Etici ale lui Aristotel pînă la Critica rațiunii practice, s-au scris biblioteci de apoftegme privind binele spre care tinde omenirea, și cu toate acestea răul din lume nu s-a împuținat. Iată de ce perorația cu tentă morală nu are efect moral, ca să nu mai spun că nici măcar autorul nu poate respecta litera imperativelor pe care le rostește. Cu excepția lui Kant, niciun filosof nu a reușit să se supună normelor pe care le-a formulat. Probabil că rețeta cea mai convingătoare este cea a moraliștilor francezi: sarcasmul observației îi scutește de iluzia de a vedea în om o ființă perfectibilă. Că e vorba de Vauvenargues sau La Rochefoucauld, pofta ironică cu care biciuiesc defectele exclude speranța că într-o zi ele vor dispărea. Omul e acea ființă al cărei rang moral nu depinde de tiradele pilduitoare pe care le ține.

Petru Creția e cel dintîi care și-a dat seama că, scriind un volum cu bătaie etică, riscul de a fi perceput drept un lup moralist era mare, drept care mărturisește încă din prefață că nu a urmărit să scrie un tratat de morală, ci o „înșiruire de gînduri“ în stare a le da cîtorva citititori, nu prea mulți, prilejul de a se judeca singuri. Cu chiar cuvintele autorului, cartea aceasta este „o călăuză către adevărul despre noi înșine“ (p. 7). Expresia trimite izbitor la cartea lui Marc Aureliu (Gînduri către sine însuși), al cărui ton blînd, de liniște resemnată, se regăsește în volumul de față. Petru Creția are un timbru mansuet, un fel de calm simandicos din unda căruia accentele paroxistice lipsesc. Eseistul român nu poate ridica tonul, prins fiind într-o cumințenie prevenitoare, de unde delicatețea cu care scrie despre „luminile“ (a se înțelege virtuțile etice) și „umbrele“ (defectele morale) din suflet. Chiar și atunci cînd rostește critici, o face cu o mină curtenitoare, de ins care se ferește a ofensa pe cineva. De aceea volumul nu are clonț polemic, nici cruzime de pamflet. E o colecție de mini-eseuri golite de fiere ironică. Creția e opusul lui Cicero (fiindcă își ține în frîu indignarea pînă la a o înăbuși sub remarci evazive), e antipodul lui Iustinian (fiindcă n-are nimic din veninul satiric al latinului) și e contrariul lui Cioran (întrucît nu are imboldul imprecațiilor dure).

Diversitatea problemelor, deși ascultă de un tipar maniheic (ce-i bun și ce-i rău în om), e babilonică (peste 30 de teme): de o parte, calitățile (demnitatea, cinstea, vrednicia, cuviința, dreptatea, credința, bucuria etc.), de cealaltă, cusururile (ticăloșia, lașitatea, văicăreala, intoleranța, superficialitatea, nepăsarea). Cum temele sunt răsbătătorite, Creția nu are cum să fie original, de aceea nuanțele peste care nimerește sunt clișee de bun-simț, stereotipii pe care nimeni nu le poate respinge, din cauza convențiilor subînțelese pe care se sprijină. Cum Dumnezeu să spui ceva nou despre răbdare, despre curaj sau despre speranță? Ori despre prostie, tristețe sau cruzime? Există un fond istoric de idei verificate, un depozit de banalități irefutabile, pe care nicio morală nu le poate ignora. Din acest fond de glagoră ancestrală se inspiră Creția spre a-și depăna distincțiile. Se adeverește regula că în materie de etică, orice găselniță ai spune, cineva a spus-o deja înaintea ta. Glosele din Luminile și umbrele sufletului sunt opinii universal acceptabile despre cît de stricate sunt moravurile, despre cît de nobile sunt calitățile și despre cît de dăunătoare sunt defectele. Nihil novi sub sole.

Spuneam că la Petru Creția nu găsești pofta de a mușca sarcastic din metehnele altora. Chiar atunci cînd le înfierează o face voalat, de parcă ar vrea să-i mîngîie compătimitor pe cei căzuți. De pildă, în eseul Homo valachicus, nu se dă în lături de a le face românilor un portret aspru. Atîta doar că asprimea are înfățișarea unei mustrări pline de înțelegere. Creția ne mustră cu duhul blîndeții.

Iată cum sună mustrarea: „În materie de civilizație nu stăm prea bine. Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită, închiderea țării față de lume, șubrezirea instituției familiale, nivelul scăzut de trai și de luminare, absența unei conștiințe clare a relației dintre individ și stat, dăinuirea unor vechi năravuri și mentalități. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este că stăm prost. Nici nu știi de unde să începi. Uite, dacă tot ne lăudăm că de la Râm ne tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre prestigiile civilizației romane au fost șoselele, podurile, viaductele, făcute să ajungă pretutindeni și să dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume: șosele deficitare și restul făcut din hîrtoape, praf și noroi. Căile ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite și prădate, peste măsură de murdare, de întunecate și, iarna, de reci, ca la vreme de război. Rulează așa, la nesfîrșit, sălbăticite și uitate. La fel cu instituțiile publice, în care paragina și ponosirea se iau la întrecere cu reaua organizare, care pare de-a dreptul dușmănoasă: cozi grele și haotice, un mare zbucium zadarnic, alergături bezmetice și fără noimă, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii și erori. Și, dacă tot vorbim despre instituții, să nu uităm de cabinele publice cu destinație sanitată. Cîte dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsă, ca bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate scîrnei, duhorii și muștei?“ (p. 121)

Creția are stil pricopsit, de filolog înveterat, de aici apetitul calofil pentru limba miezoasă. Îi plac enumerările de sinonime, arhaismele pitorești, adjectivele căutate. Sub unghi ideologic, e un intelectual de sușă liberală. Laudă autonomia insului stăpînit de rațiune, respingînd „obscura trăire colectivă“ și „tribalismul“ (p. 14). Are oroare de secolul fanariot, al cărui spirit a cultivat ticăloșia în masă, cum nu suportă jumătatea de secol comunist, care a adîncit reflexele ticăloșiei. Crede că „spunerea adevărului este o datorie absolută“ (p. 53). Poate singurul loc unde își pierde tactul amabil e în eseul „Ticăloșii“, unde declară plin de năduf că ticăloșii trebuie „înlăturați cu prăsila lor cu tot“ (p. 26). Atîta doar că nu precizează cum anume.

Scris într-o limbă delicată, volumul este o pandectă de locuri comune. O colecție de poncife infailibile cărora le consimți fără ca sensul lor să te tulbure. Le citești fără nicio tresărire a corzilor lăuntrice. Conținutul le este atît de corect încît nu le poți reproșa nimic, numai că senzația e de vizitare a unui muzeu în care ai mai pășit de zeci de ori. Cauza am spus-o: în etică, după atîtea secole de împărțire a firului în patru, orice adevăr este acoperit de patina banalității. Cînd l-a publicat în 1995, Petru Creția era încredințat că volumul poate însănătoși fibra morală a românilor. Era entuziasmul inerent anilor 1990, o vîltoare pe care nu și-o amintesc decît cei care au trăit-o. Astăzi, dacă ar fi trăit, Creția ar fi fost mult mai rezervat: pe teren laic, venite din gura unui intelectual de formație clasicistă, perorațiile cu iz moral aduc a tartuferie anacronică.

Iată de ce volumul rezistă prin smalțul estetic al limbii, în vreme ce distincțiile etice sunt iremediabil vetuste: poliloghie previzibilă în marginea unor teme eterne. Dar lexicul lui Petru Creția e încîntător, la fel ca unduirea delicată a sintaxei cizelate. Creția se mișcă simandicos pe pagină, are unduiri de filolog cu ifos etimologic. E genul de cercetător amorezat definitiv de locuțiunile verbale vechi. Cuvintele neaoșe îi curg cu grație, iar frazele i se leagă după un protocol gingaș, la mijloc fiind o prețiozitate timidă, un soi de devoțiune sfioasă față de cuvintele frumoase. Impresia pe care o lasă e că vorbele îl preocupă mai mult decît înțelesul pe care îl transmit. Volumul nu are nimic alambicat, toate sensurile sunt la îndemînă, și totuși o cochetărie livrescă răzbate din el. Petru Creția este un calofil incurabil, în vreme ce moralistul din el nu depășește pragul convențiilor banale.