Nu se poate spune că știm prea multe despre Costache Conachi și epoca sa: o epocă tulbure, aparținând deopotrivă „lumii vechi”, fanariote, cu ale cărei ultime două-trei decenii coincide, și celei „noi”, de transformări structurale care, după 1830, aveau să ducă la edificarea României moderne.
Opera lui Conachi este ceva mai cunoscută decât biografia scriitorului. Datorită unor critici ca Eugen Simion (cu frumoasa interpretare din Dimineața poeților, 1981), Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir (care, în istoriile lor, i-au revalidat prezența în canon), poezia logofătului a beneficiat de lecturi proaspete, desprinse de pioasele clișee de altădată.
Viața lui Costache Conachi, însă, ca și anumite aspecte ale scrisului său – cum ar fi epistolele –, au rămas, din păcate, obscure chiar pentru cititorii specializați. În afara vieții sale amoroase, savuros descrisă (deși cam pe scurt) de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, știm prea puține despre cel care, născut în 1778, a avut privilegiul de a fi contemporan atât cu figurile exotice ale unor fanarioți ca Scarlat Callimachi, Alexandru Moruzi sau Constantin Ipsilanti, cât și cu cele, de factură europeană, ale pașoptiștilor. Cu aceștia din urmă a avut, de altfel, legături de familie, ca tată vitreg al scriitorului și omului politic Costache Negri.
Volumul lui Ștefan Andronache, Conachi. Repere biografice, bibliografia scrierilor, documente comentate, umple așadar un gol și redeschide discuția despre locul și rolul logofătului în istoria literară și culturală a primei jumătăți de secol XIX românesc. Mențiunile de istorie literară pe care le conține – ca să folosesc o vocabulă aparținându-i lui Perpessicius – nu pretind să revoluționeze exegeza operei, ci să furnizeze o sinteză biobibliografică, sprijinită pe documente puțin cunoscute și niciodată până acum colaționate. Cercetarea a pornit, probabil, dintr-un impuls sentimental – autorul este născut chiar în localitatea Conachi și a profesat toată viața în regiunea în care poetul și-a avut moșiile –, însă, din fericire, s-a menținut cu lăudabilă precauție pe palierul certitudinii documentare, preferând acribia editării documentului, în locul unor interpretări critice hazardate.
Prin urmare, avem de-a face nu cu o monografie Conachi, nici cu o autentică biografie critică a acestuia, ci cu o cercetare documentară sobră, fără pretenții hermeneutice, din spița celor lăudate de același Călinescu (în Tehnica criticii și istoriei literare) și încă rare, din păcate, și astăzi.
Cartea este alcătuită din trei părți: Repere biografice, o cronologie care consemnează fără inutile digresiuni evenimentele din viața poetului, Biografia scrierilor, utilă sinteză a receptării vieții și operei, și Documente comentate, în care istoricul literar scoate la iveală, pe baza suportului documentar, momente puțin cunoscute ale vieții și aspecte ignorate ale scrisului lui Conachi. Împreună, ele nu alcătuiesc, spuneam, o monografie propriu-zisă și nici nu pretind asta. Dar fac ceva, poate, mai prețios: semnalează, practic, fără greș potențialele puncte de plecare ale mai bunei cunoașteri a omului și a literaturii sale, atât de speciale, în fond.
Două sunt așadar, în opinia mea, meritele acestei cercetări, derulate (după cum putem deduce din referințe) timp de câteva decenii: 1) ea semnalează, prin documentele pe care le aduce în fața ochilor noștri, ca și prin sinteza receptării operei, necesitatea unei relecturi și, poate, a repoziționării lui Conachi, nu atât în canon, cât în evoluția formelor culturale din primul pătrar al secolului al XIX-lea, și 2) furnizează căile de acces la această nouă interpretare, în număr de trei: dezvăluirea persoanei concrete din spatele personei poetice (prin scrisul confesiv), revelarea unor fațete ignorate până acum (cum ar fi, bunăoară, relația poetului cu cultura vinului), dar mai ales sublinierea legăturilor cu fenomenul cultural pașoptist (prin intermediul relației de familie cu Costache Negri).
În special acest din urmă aspect al vieții și operei lui Conachi mi se pare important. Fiind un scriitor reprezentativ al unei epoci insuficient fixate în istoriografia noastră literară, o mai bună înțelegere a rolului său ne-ar completa tabloul transformării radicale pe care o suferă literatura română între 1800 și 1848. Definirea literaturii practicate, alături de Conachi, de către cei patru Văcărești (Ienăchiță, Nicolae, Alecu și Iancu), de Alecu Beldiman, N. Dimachi ș. a. drept anacreontică și neoanacreontică, pe lângă faptul că e imprecisă și nu spune nimic cititorului de azi, nu limpezește mai ales relațiile literare profunde dintre ei și urmașii lor romantici. Urmași cu care – nu este numai cazul notoriu al lui Iancu Văcărescu – au fost, de fapt, contemporani… Cercetarea documentară a lui Ștefan Andronache adaugă numele lui Conachi, alături de cele ale lui Dinicu Golescu, Iancu Văcărescu și Anton Pann, pe această listă, a scriitorilor care fac tranziția între medievalitatea târzie a secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist. Perioada cuprinsă între „testamentul” poetic al lui Ienăchiță Văcărescu și debutul generației ocrotite de Ion Heliade-Rădulescu și Gheorghe Asachi ar trebui, probabil, redefinită în întregime drept o epocă de tranziție, în care spiritul nou al Luminilor se camuflează sub straiele orientale ale purtătorilor săi. Straie care au avut doar un rol de fațadă, menit să adoarmă vigilența unui Imperiu Otoman aflat categoric în descompunere, dar capabil încă de sângeroase reprimări ale tentativelor de modernizare.
În peisajul acestei epoci de tranziție, poziția lui Costache Conachi este cea de pandant aristocratic și moldav al lui Anton Pann.
Aristocratic, deoarece scriitorul este un mare moșier și logofăt (adică boier cu funcții în administrarea principatului Moldovei), iar activitatea sa epistolară, sagace documentată de Ștefan Andronache, atestă prezența tuturor marker-ilor unei conștiințe aristocratice. Conachi este mai degrabă un prinț Salinà decât un Tancredi. Susținând discret, dar atent, demersurile fiului său vitreg, viitorul scriitor și revoluționar pașoptist Costache Negri (vezi documentele publicate la pp. 139-144), logofătul a continuat, totuși, să poarte de grijă, în spirit patriarhal, moșiilor sale și celor aflați pe ele. Amplul său testament – reprodus aici la pp. 184-197 – face dovada unei constante preocupări nu doar pentru bunurile materiale de care dispune, ci și pentru existența și securitatea socială a sătenilor aflați pe proprietățile sale.
Moldav, deoarece acest om al „lumii vechi” nu s-a aruncat de-a dreptul în vâltoarea revoluției, ca sud-dunăreanul Pann. Conachi și-a păstrat, ca să zic așa, cumpătul, dacă nu cumva și spiritul critic. Susținând concret „ideile noi”, în poezie (acolo unde abandonează rezerva medievală față de exprimarea trăirilor și pulsiunilor erosului), ca și în viața socială, el se retrage prudent, totuși, în planul secund al politicii, temându-se de schimbările și zguduirile bruște. Educat el însuși de dascălul iluminist francez Fleury, vede bine rolul pozitiv al cultivării limbii, al școlii și al studiilor în străinătate, și insistă ca fiul său vitreg să meargă pe calea colegilor săi de generație. Însă continuă să prefere grija concretă, de „patriarh” al moșiei sale, pentru viața țăranilor tecuceni, îmbunătățirii, deocamdată strict verbale, a condiției lor, promise de revoluție.
Cultural vorbind, poetul s-a aflat într-o situație similară celei a lui Iancu Văcărescu, sau, dintre cei mai apropiați de vârsta sa, a lui Gheorghe Asachi. Educat, la finele perioadei fanariote, în spiritul ideilor iluministe de sorginte franceză, el s-a văzut repede depășit, în progresismul său moderat, de cei educați în Occident după 1821. Ceea ce fusese un simplu camuflaj – ținuta, nu doar vestimentară, orientală – a devenit repede, după 1830, un balast ideologic, iar noutatea literară absolută de la 1810 s-a transformat și ea, instantaneu, într-o vechitură.
Carte echilibrată, lipsită de epitete solemne și de interpretări abisale, Conachi. Repere biografice, bibliografia scrierilor, documente comentate adresează o invitație la relectură și, mai ales, la revizuirea unui tablou de epocă.