O poezie de dincolo de Prut

 

O unitate de ton cu melancolia unei cantilene distinge aproape în totalitate producția poetică înfățișată de Grigore Chiper. Cota emoțională nu urcă și nici nu coboară excesiv, oprin- du-se la imagini care mai curînd sugerează decît angajează. O sfială modern-realistă înscriindu-se ca atare: „E o seară oarecare/ cu pași făcuți îndărăt// Trec printr-o grădină de tamariscă și acacia/ Cîinele începe să latre de după zid/ Culorile dispărute revin/ tot așa cum obiectele apar din întuneric/ după ce găsești întrerupătorul// Întîlnirile sunt încă frecvente/ tanti e în viață/ și unchiul/ și tata/ și alții” (Tamariscă și acacia). Nu o dată textul posedă un contur biografic. Memoria trecutului sovietizat e notată cu oroare, aidoma unui coșmar: „Nu mi-au rămas multe amintiri despre comunismul/ studiat în școli/ trăit în ședințe/ purtat în viscere/ înfipt în vertex/ Chiar și atunci ecoul Big Bangului/ mi se părea mai real/ decît perspectiva unei societăți/ în care fiecare mănîncă ce vrea/ lucrează cît poate” (Lecția de comunism). Cît privește viața postcomunistă, aceasta se compune aidoma unui puzzle din piese ce nu se pot îmbina decît aproximativ, cu o stîngăcie a noului existențial. Reticent, autorul pare a schimba vorba în fața unor imprevizibile decepții: „Nu sunt evocările mele/ Sunt ale celorlalți/ pestrițe și zburătoare ca bulele de săpun/ Eu ascult la o ceașcă de cafea/ într-un local de consumațiune întunecat de lumina slabă de afară// Viață de la capăt/ îmi sună în urechi/ cîntecul fredonat adesea pe timp de criză (…) Fratele Alexandru pare fericit pe fundalul peisajului autumnal și acolo/ dar noi discutăm alte subiecte” (Foto din Boston). Oferind și preciziuni ostentativ anoste: „Am îmbrăcat canadiana/ mi-am pus căciula și fularul/ sper că îmi scuturasem de zăpadă gulerul/ căci deja era iarnă” (Covorul roșu). Deși flagelul care părea ilimitat în timp al bolșevismului a dispărut, i-a luat locul simțămîntul unei pustiiri, al unui apăsător spațiu gol. Intimitatea e nevoită a se proiecta pe fundalul devitalizat al acestuia: „Nimic nu mă mai leagă de camera mea/ dintr-o copilărie imemorială/ în afară de două lucruri/ Memoria tatălui/ ținut aici trei zile înainte de a fi înmormîntat/ și aceste dulapuri masive/ în care am căutat azi Concert din muzică de Bach” (Balaurul). Locul viețuirii cotidiene, vidat, monoton în nefirescul de care are parte, stîrnește apetența unui contrast cu orice preț, fie și catastrofal. Ființa devine exasperată prin stagnare. Ceea ce părea a fi o salvatoare altă viață are aerul unui provincialism etern, al unui timp oprit: „ar putea fi și mai bine mai frumos/ în iunie/ dacă ar ploua dimineața monoton/ la orele cînd stai închis ermetic în spațiul tău/ din care nu ai cum ieși/ ar putea fi chiar magnific/ dacă o furtună sau o vijelie/ s-ar roti dincolo de geamul protector/ iar un iceberg s-ar desprinde de continent/ alimentînd precipitațiile de vară/ pînă la sezonul ploios” (Imn ploii). Prezența spectrală a părintelui iubit participă la momentele critice, deoarece „moartea capătă profilul unei obișnuințe”. Drept efect al contextului încă dezolant, comportarea ființei auctoriale e stînjenită de piedici reale ori prezumate. Lumea vizibilă apare dublată de una invizibilă în care plutesc necunoscute primejdii. Realul se mixează cu irealul ce transpare în gesturile mărunte, în rostiri simple, în tăceri: „Cînd am întrebat ceva despre patrie/ a cărei identitate se fragmenta pe fundalul rece al despărțirii/ nu mi-a răspuns/ sau poate a fost numai tăcerea taximetristului// Începuse să ningă/ și zăpada cădea molcom sub roți// Cred că voiam să-ți mai spun ceva/ dar cuvintele erau bruiate mereu/ de locurile prea intens hașurate/ pe care le străbăteam în viteză” (În drum). Revin motivele fantomatice cum o paradoxală probă a confirmării trăirilor prezente: „Am văzut într-o clădire veche și dezafectată un du-te vino de făpturi/ din secolul trecut/ Nu aveau fețe/ nici măști/ ci numai costume/ Nu sunt sigur/ dacă trăiesc eu un film neorealist alb-negru/ sau erau ele în trecere” (În trecere). Totul e suspendat, incert în chiar simplitățile decent anxioase: „Ce pot să zic despre noi// E reacția mea/ sau îndoiala ta/ sau viceversa/ sau tăcerea interpusă ca un scut// Nu există răspunsuri/ la întrebări neformulate/ Nu există continuitate/ a unor fraze nerostite// Am impresia că sentimentele sunt un gaz/ care se evaporă” (Urechea lui Van Gogh). Un „gol istoric” bacovian, s-ar zice iremediabil. Ființa se smucește între o demonie surdă și ritualul existențial curent, tot mai searbăd, mai istovitor. Nimic nu poate fi dus la capăt. Dispar granițele dintre zona de veghe și cea onirică: „Am condus mașina toată ziua/ ca un posedat/ Am văzut ținutul nu din prospectele turistice/ ne-am întîlnit cu prieteni/ A fost el a fost ea au fost împreună (…) am luat două comprimate/ dar nu mi-a ajutat// După ce m-am culcat/ am condus încă mult timp/ schimbînd orizont după orizont” (Orizonturi). Animalele de companie coroborează solitudinea: „Toamna tîrziu le este greu și lor/ fiindcă frunzele căzute/ acoperă maidanele mirosurile perspectivele” (Piramide). Periferia lui Bacovia reapare în alt moment, bîntuită de degringolada distanțelor: „Te întorci cu fața măslinie/ de la un serviciu negru/ și mergi mai mult pe o stradelă întunecată// E o ploaie măruntă de toamnă/ Știți cum e cînd ciuruiește toamna” (Candidatul tău). Concluzia? „Moldova e Cutia Pandorei/ Cămașa lui Nessos/ Firul Ariadnei// Transnistria e Calul Troian/ Călcîiul lui Ahile/ Calendele grecești// Vameșul transnistrean cotrobăiește preocupat printre lucruri/ întreabă ce e cu numerele de Lettre International văzute în portbagaj” (Călătorie din Scylla în Caribda). Altfel zis, Moldova de peste Prut a lui Grigore Chiper ca și a subsemnatului, după mai bine de trei sferturi de veac de la ultima-i înstrăinare, e încă în derivă.