Cristian Pătrășconiu: Cum se găsește, domnule Caramitru, tonul, vocea pentru poezie? Cum ați găsit dumneavoastră această voce?
Ion Caramitru: E o întrebare cu aparență tehnică. Ca și cum trebuie să cauți într-un clasor sau într-un fel de arhivă de timbre. De timbre vocale, vreau să spun… Dar e, cred, vorba de altceva, de fapt. Mai precis: de o aplecare către un anume stil, de un anume mod de expresie a limbii – lucru care, pe mine, mă interesează din mai multe puncte de vedere. În primul rând, profesional – pentru că, actor fiind la bază, instrumentul meu de expresie și, în același timp, instrumentul de cunoaștere este limba literară. În plus, mai este și ceea ce am moștenit din familie; și aceasta, nu e de ici-de colea. Mama mea era îndrăgostită de poezie. Țin minte că, la un moment dat, în afară de Eminescu – pe care îl cunoștea bine –, se îndrăgostise de poezia lui Arghezi. Și într-o zi mi-a mărturisit că, după ce l-a cunoscut și l-a văzut cum arată, i-a trecut. Asta, așa, ca o glumă… Așadar, eu am auzit poezie încă de copil, în casă. Și poezie românească, și poezie în dialectul aromân; de fapt, nu numai poezie, dar și muzică din folclorul aromânesc. În familia mea toți cântau; și sora și frații mamei, și tata, și bunicul; la noi în casă era întotdeauna o bucurie când se adunau – totul se termina cu cântece și cu rostiri de poezie.
Acestea sunt, ca să zicem așa, „pietrele de hotar“…
Mai apoi, în perioada de liceu, am avut noroc de un mare profesor. Un profesor de limba română, pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale cred. Era împătimit de poezia lui Eminescu, în special; îl chema Vladimir Dogaru, venise din război fără un picior, avea un picior de lemn, era înalt, impresionant ca alură, purta păr lung ca Eminescu. Avea un cult al lui Eminescu, a și scris cărți despre el; când ni-l preda, avea o aură anume. Ceea ce a rămas de la el în mine a fost ideea și, până la urmă, realitatea că Eminescu rămâne la originea frumoasei limbi românești pe care o vorbim astăzi. Ulterior, căutând la rândul meu să mă apropii de origini, mi-am dat seama că poezia de până la Eminescu era, de asemenea, una importantă – mai ales politic, o poezie conjuncturală, patriotică, implicată. Și ceea ce am descoperit, și de atunci mă tot documentez, e că Eminescu, făcând studii de limbă germană, îndreptându-se spre cultura și filozofia germană, a dus limba română, ca structură și limpezime, pe culmi nemaiatinse până la el. Așadar, având încă din copilărie și din școală un anume, și mare, respect pentru poezie, nu a fost greu, când m-am hotărât să dau examen la Institutul de Teatru, să-mi dau seama că preocuparea cea mai importantă pe care poți să o ai ca slujitori ai limbii, cum suntem noi de principiu, e să ne ocupăm de poezie. Nu e mai puțin adevărat că natura aceasta a actorului – care e, de cele mai multe ori, confundat cu o paiață sau cu un saltimbanc atunci când nu convine; să ne amintim că, atunci când cineva vrea să atace un actor adevărat, îi spune „ești un actoraș“, iar când vor să ridice în slavă un politician, îi spun că e un „mare actor politic“ –, are nevoie de o anume convenție. A fi actor înseamnă a avea o rațiune de a fi; ei, rațiunea de a fi a unui actor e de a propune o convenție.
Din nou: un fel de piatră de hotar!
Convenție este, aș spune, secretul teatrului, până la urmă. Spre exemplu: un individ se urcă pe un maldăr de scânduri și ține un discurs cuiva care e dispus să îl asculte. El nu poate vorbi de unul singur, decât dacă e nebun; dar, nefiind nebun, îi trebuie public și atunci propune o convenție – poate folosi cuvintele lui, în încercarea de a convinge acel public sau, și aici e elementul central al convenției, poate folosi cuvintele altuia sau ale altora în încercarea de a-și convinge publicul și, în felul acesta, devine un intermediar. La rândul lui, cel care îl ascultă știe că acel om care e pe maldărul de scânduri e un intermediar. Amândoi – și cel care vorbește de pe scenă și cel care ascultă ce e pe scenă – se supun unei convenții. Cel care ascultă vine să asculte – un subiect, o temă, o problemă, un autor. Cel care e cu 2 metri mai sus, pe scenă, spune acel text, nu îl spune ca și cum ar fi autorul lui prim, are și el un discurs asupra acelui text. El, cel de pe scenă, adaugă propriul discurs necesar înțelegerii și bucuriei întâlnirii cu cineva care e dispus să îl asculte.
Așadar, punctual: dumneavoastră, în raport cu poezia, ce faceți când sunteți pe scenă? Care e verbul adecvat cu privire la ce faceți acolo: recitați, spuneți, rostiți, interpretați o poezie?
A recita e un verb care pe mine mă disperă. Îmi e mult mai drag să zic că, pe scenă, eu spun poezie. A spune poezie înseamnă și a spune ceva anume. A recita, dacă ar fi să o luăm așa, grosso modo, înseamnă a cita din nou. A readuce la lumină ceva care, până acum a fost închis undeva. Sigur că și acesta e un gest artistic. Însă „a spune poezie“ înseamnă a înțelege poezie, a te confrunta cu ea, a extrage din ea ceea ce ți se pare fundamental, a transmite și emoția ta legată de acel discurs poetic. În plus, și într-un registru metaforic, dacă privim lucrurile „ca într-un tablou“, îmi imaginez poetul având o noapte inspirată, fierbinte, creativă, în care pune mâna pe creion și scrie, emoționat, poezia care îl bântuie. Are un „sâmbure“ fierbinte pe care îl folosește, lasă textul să se mai așeze, îl mai șlefuiește puțin, trimite textul la tipar și poezia apare într-o carte sau într-o revistă. Păstrând registrul metaforic: poezia a înghețat în pagină.
Și cel care o spune pe scenă vine și…
O încălzește din nou, da. Vin eu sau vine un coleg de-al meu, o găsește în carte, o citim, ne emoționăm și, spunând-o, facem drumul invers: de la poezia înghetață spre miezul ei fierbinte. „Topesc“, să zic așa, poezia spre origine. Mă întorc la ea, dar încălzind-o cu mine însumi. Mai mult: când mi-a devenit apropiată, e momentul când poezia a devenit și a mea.
A spune o poezie e, pe undeva, a rescrie o poezie?
Se poate spune și așa ceva. Am avut un conflict deschis în comunism cu Adrian Păunescu – un poet pe care aș putea spune că eu l-am descoperit primul pentru scenă. Într-o vară, am descoperit pe o tarabă volumul său de debut; l-am luat, am citit și, student fiind, spuneam din acea poezie pe la cluburile studențești. La un moment dat, Păunescu m-a căutat; auzise că e unul care îi spune pe scenă poeziile. Un timp, am întreținut cu el, pe partea aceasta, o relație oarecum amicală. Mai apoi, a intrat în politica aceasta comunistă; să nu uităm că, la un moment dat, a candidat la unul dintre Congrese și pentru a fi membru în Comitetul Central. Pe mine a continuat să mă cultive. Ei bine, la un moment dat m-a chemat și a insistat să vin, spunîndu-mi că vrea să fondeze un cenaclu. A avut o seară, când m-a rugat pe mine să vin și să spun Eminescu, la sala Studio a Teatrului Național, care era în vremea aceea în Piața Amzei. Eu nu am știut că era chiar lansarea Cenaclului „Flacăra“ și că în sală erau toți tovarășii UTC-ului, toți tovarășii care urmau să îi dea aviz. Am spus două poezii de Eminescu și s-a cerut un „bis“. Și eu am zis: nu mai spun Eminescu, spun un poem scris de Adrian Păunescu, în tinerețea lui poetică. El s-a uitat cam strâmb la mine, à propos de definiția asta. Eu nu aveam în minte ceva care să îl jignească; am spus poemul Un om pe niște scări. În interpretarea mea, e adevărat, se vedea arivistul de profesie – care era, mai mult sau mai puțin, chiar el însuși. A fost un succes cum am spus eu poezia, el s-a supărat, a ținut un discurs lung, ambiguu, à propos de cinismul interpretului care își bate joc de autor și a încheiat spunând că îi pare rău că eu nu scriu poezie, ca să mă recite el, pentru a vedea atunci ce simte un autor care e „trădat“ de interpret. Atunci eu mi-am adus aminte că la Bulandra, unde lucram, era un colectiv de figuranți care avea un șef. Aronescu îl chema; scria și el poezie-fluviu, neînsemnată. El rămăsese celebru la noi cu două versuri – am povestit atunci tot contextul și am spus aceste versuri: „o fi mare Eminescu / dar e bun și Aronescu“. Păunescu a venit la mine, la final, în culise și era să ne luăm și la bătaie; din acel moment, s-a rupt totul între noi.
Deci l-ați „rescris“ pe Păunescu…
Din acest motiv am povestit întâmplarea de mai înainte. Cel care spune poezia o reface cumva. Sigur că există și o anume frumusețe în sine de a spune poezia, cu o voce frumoasă. Dar pe mine, dacă e să fac o analiză mai adâncă, mă interesează ceea ce nu e scris în poezie.
Cum ajungeți la o poezie, la ceea ce e adânc în ea? Se poate intra oricum într-o poezie?
Nicidecum. Nu se poate intra oricum într-o poezie și nu orice poezie te poate incita. Ea se învață. Sunt mai multe trepte pe care trebuie să le cobori ca să ajungi la ea. O descoperi, apoi o citești, dar nu e destul. Chiar și cu glas tare dacă o faci. Ești abia la jumătatea drumului. A o spune înseamnă să o asimilezi, să îți intre în ființă, să o ai în memoria afectivă, să o aduci spre tine, înseamnă să te cunoști pe tine însumi. De când sunt înpătimit de Eminescu, mă cunosc mai bine pe mine însumi. De fapt: spunând poezie, intrând într-o poezie, vorbești cu tine însuți. Aceasta duce și la o surpriză pe care o ai, de cele mai multe ori, pe scenă: sunt seri în care, cum spun francezii, Micul Dumnezeu coboară pe scenă. Sunt seri de grație și, pentru acestea, poezia joacă un rol foarte important. Mai mult: deși un text se poate spune în zeci de seri, în sute de seri – am avut spectacole pe care le-am jucat și 8 ani sau 10 ani – niciodată nu repeți același lucru când îl spui pe scenă.
Cum e timpul acela când, pe scenă, dumneavoastră spuneți poezie? Cum ați caracteriza acel timp?
Tot de un actor e vorba și de sentimentul timpului pe care îl are un actor pe scenă. Când spui poezie și ești singur pe scenă, sau când spui un monolog ori cânți de unul singur ești în cea mai fragilă situație posibilă; ești tu cu tine însuți, ești dezbrăcat de toate. Nu ai la îndemână, ca instrument și ca energie, decât propria ta minte. Mintea ta și propriul tău interes de a spune ceva celor care ascultă. Un filozof stă acasă și scrie, filozofează. Mintea lui e răvășită de gânduri, le pune în ordine și naște o teorie. Aici, pe scenă, e exact invers: teoria pe care am învățat-o trebuie să o părăsesc și să mă las furat de impetuozitatea ideilor pe care vreau să le explic, să te transmit, să le transfer. Fie că sunt ale mele – spun poeziile scrise de mine sau cântecele compuse de mine –, fie, fapt mai interesant, pe ale altora. Fac o mică paranteză: am cunoscut foarte, foarte puțini poeți care își spun poeziile bine când sunt în public. De cele mai multe ori fie sunt comici, încercând energii și patos inutile, fie sunt complexați că trebuie să spună o poezie. Ei, în situația în care ești atât de singur, în fața unui „animal“ cu atâția ochi în sală, care te urmăresc ca la un microscop, tu ai de spus ceva, ai de transmis o idee, trebuie să îmbraci cu propria ta inteligență ceea ce ai descoperit ca fiind prețios. Cam așa e pe scenă. Nici eu nu știu să spun până la capăt cum e, să definesc ce e acolo, pentru că intervine ceva care e nedefinit, intervine ceva care ține de „Le Petit Dieu“.
Ca să spuneți poezie pe o scenă, de ce aveți neapărat nevoie? Care sunt „ancorele“ inevitabile?
Trebuie să merg în „atelierul“ meu de creație. Deși Eminescu e un caz, eu nu colecționez poeți, eu colecționez poezie. Cumpăr cam tot ce apare, foarte multe cărți de poezie, încerc să fiu la curent cu ce e poezia acum, sunt dezamagit, chiar oripilat uneori de excesul de poezie în vers alb al unor poeți care nu mai sunt obsedați de descoperirea frumuseții limbii, cum a făcut Eminescu. Îmi vin, în timp ce vorbim, în minte versuri de Eminescu, versuri de un modernism incredibil. Iată: „Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’ / Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați“. E o suită formidabilă de sonorități aici care se adaugă, cum să spun, nașterii universului. À propos de întrebarea dumneavoastră: nu trebuie să fiu neapărat pe scenă. Ce mă mobilizează? Propriile mele descoperiri din poezie, pe care vreau să le transmit, pe care vreau să le fac tangibile…
Eminescu sau Shakespeare, domnule Caramitru?
Amândoi. Normal. Amândoi sunt enorm de importanți pentru mine. Aici, dacă am un regret – și, de fapt, nu e numai regretul meu – Eminescu are și proză, proză pe care o spun uneori pe scenă, însă teatrul său e de nejucat. Din păcate. E într-un limbaj arhaic, nu e psihologizat cât ar trebui, nu e vorbit, ținând cont de natura personajelor, așa cum e la Shakespeare. Shakespeare – care nu cred că va fi vreodată depășit de nici un alt autor, oricât de genial ar fi acesta – a reușit o apropiere organică între poezie și proză. Proza lui dramatică e plină de poezie. Personajele lui sunt realiste, dar sunt și magice. Lupta pentru putere, în teatrul lui Shakespeare, este plină de poezie. Merge până acolo încât frizează, aș spune, imposibilul – cea mai incredibilă scenă shakespeariană e aceea în care Richard al III-lea o cucerește pe Lady Anne în fața catafalcului soțului acesteia pe care el l-a omorât; văduva care își duce bărbatul la groapă se întâlnește cu criminalul soțului, despre care știe că l-a omorât pe soțul ei, iar farmecul inteligenței lui Richard al III-lea o cucerește și fizic, și psihic. Nu pare imposibil, nerealist, ci e perfect posibil, perfect realist în felul în care Shakespeare dezvoltă această scenă, aducând în ea toată încărcătura de psihologie umană. Aici Shakespeare e imbatabil.
Când ați vorbit despre a spune o poezie pe scenă sau despre a intra într-un rol, fără neapărat să numiți explicit, dumneavoastră ați vorbit despre tema aceasta a co-autoratului. Cum e să fiți co-autor împreună cu Eminescu, cu Shakespeare și așa mai departe?
Spre deosebire de întâmplarea cu Păunescu despre care am vorbit mai înainte, am trăit altele, și nenumărate, cu Nichita Stănescu – care era bucuros, aș spune chiar fericit de modul cum îi spuneam eu textele. Am făcut asta și în fața lui cu public, și în fața lui, doar noi doi fiind acolo. Îi spuneam ce am înțeles eu din poezia lui și ce mă interesează din poezia lui. Vreau, nu vreau, sunt silit de meseria mea și de natura mea intimă să mă separ de poet. Îi folosesc textul, îl exploatez în interesul meu. Adică: să scot în evidență ceea ce mi se pare mie expresiv, important. De foarte multe ori, și Nichita, și alți poeți cu care m-am întreținut pe tema asta mi-au spus: eu nu am vrut să spun asta, dar e extraordinar că spui dumneata asta. De ce se întâmplă miracolul ăsta? Poezia ocupă cel mai mic spațiu tipografic; pe o pagină poate să apară o poezie fie și de numai câteva versuri și care, să zic așa, să bată spre infinit. Ei bine, ca să poți ajunge la substanța aceasta de care vorbesc, trebuie să îți dai seama ce nu e scris în poezia respectivă, trebuie să ajungi la implicitul ei. Când pui acest implicit, când aduni metaforele și le pui pe firul logic al minții tale, se naște altceva. În acest sens, ești, normal, co-autor.
Care apreciați că e avantajul de a spune o poezie din memorie în comparație cu faptul de a o citi de pe foaie?
Diferența este enormă. Când ai învățat pe dinafară o poezie, ea intră în propria ta ființă, e a ta. E în bagajul tău de cunoștințe. E intrată în alambicul formelor tale de expresie; o ai, o scoți de acolo curată, organic înzestrată cu natura intimă a ființei tale și o spui. Când o citești, e un prag de cunoaștere; numai unul. Sunt câteva praguri ale apropierii de poezie. Unul e când răsfoiești cartea și citești poezia. Apoi, ai o senzație despre ea, o emoție, un interes. Mai apoi, și ca să verifici dacă ea corespunde pretențiilor tale de frumusețe sonoră, o citești cu voce tare. Și: ți-o citești ție cu voce tare. Dacă e pentru tine, îți vei spune: da, e o poezie pe care va trebui să o învăț și să o pun în „rafturile“ mele intime. O citești cu voce tare, ca să o înveți, ca să adaugi acestei alchimii și sonorități, în așa fel încât memoria mea să fie pregătită să o accepte. Și ultimul prag: când o scoți în lume, când o spui publicului; o știi, o ai în posesie și o transmiți mai departe, o transferi publicului. Poezia e a ta atunci; de cele mai multe ori, eu nici nu mai spun autorii poeziei, când sunt pe scenă – și pentru că lumea ghicește imediat ale cui sunt, dar și pentru că acele versuri sunt, în acest chip subtil, făcute să fie cumva ale mele.
E mai greu de obținut acest reglaj fin, adecvat, pentru scenă când, în raport cu poezia, lângă voce mai e și muzica?
Da. Mecanismul e mai complicat, e mai greu de obținut armonia aceasta, dar uneori e mult mai valoros. Muzica potrivită adaugă mult în beneficiul poeziei și al unui spectacol.
Când știți că sună bine o poezie pe care o spuneți? Când știți că ați ajuns la acest sound adecvat de scenă?
Este simplu și complicat în același timp: așa ceva se întâmplă când simt, când sunt convins, când știu precis că am ceva de spus cu acea poezie. Când acea poezie devine instrumentul unei idei. O idee pe care îmi doresc să o exprim. Și când, odată spusă, simt pulsul publicului. Noi de pe scenă simțim, poate că avem chiar un simț în plus – al acestei apropieri de public.
Chiar aveam în minte să vă întreb ceva, poate intim, în acest sens: când spuneți pe scenă o poezie, cum anume îi vedeți pe oamenii din fața dumneavoastră? Îi vedeți, de fapt?
Sigur că îi văd. Îi simt interesați, îi simt bucuroși că, odată cu poeziile pe care le spun acolo, aud cea mai frumoasă limbă română posibilă – despre ea e vorba, până la urmă. Le văd și le simt uneori surprinderea de pe chip când ascultă o poezie pe care ei o știu, dar pe care eu o spun altfel, căreia eu îi găsesc sonorități aparte.
