Când vrei să fii la zi cu matrix-ul contemporan și să privești nealterate chiar religia și ideologia, riscul e pe măsură. În toate cărțile lui, Varujan Vosganian infiltrează filoane religioase și politice în parabole despre melancolie. Fără cea din urmă, prozatorul n-are temelie. Neo-romantic nu cu totul ferit de arșița postmodernă, Vosganian intra în literatură ca un profet timid, dar gata să fie sacrificat. Narațiunile lui acoperă un fel de mit al întunericului, începând cu genocidul modern al istoriei, continuând cu totalitarismul politic și mecanica bolii, pentru a desăvârși în cel mai recent roman tehnica unui clarobscur romanesc prin abisul lumii virtuale. În Patimile după Gödel citim „evanghelia” unui matematician ce-și descoperă în harul de IT-ist capacitatea zeificării lumii. Apostol și Dumnezeu în egală măsură, Ciprian (Cip) renunță la matematică numai pe jumătate, atunci când folosește miezul ei pentru îndosarierea existențelor.
Din păcate, autorul nu profită de suprapunerea onomastică; cu destinul sfântului Ciprian, filosoful vrăjitor de altădată care-l trădează pe Apollo, după ce descoperă că rugăciunea creștinei Iustina e mai puternică decât cunoașterea lui. Iustina ar fi fost în roman „Maggie”, sedusă și abandonată în eroarea ei, pentru că Cip, mult prea ambetatul zeu al tărâmului virtual, pregătește apocalipsa conspiraționistă și, în egală măsură, propriul regat. Pe scurt, el trebuie, pe de-o parte, să ofere secretele utilizatorilor unei organizații malefice și, pe de altă parte, să participe la grupul acestor „Crai”-matematicieni ce teoretizează proletarii noului mesianism (Danny-Dodo-Pasquale „Cristi”-Bibanu), foști colegi olimpici conectați la preocupări discutabile.
Dacă ceilalți rămân parte din ficțiunea vieții și nu din matematică, Ciprian-„Cip” caută partea nevăzută dinlăuntrul lui. Prelungit, ca ființă, în calculator, rezultă un cyborg singuratic, care e un maestru al aplicării teoriilor despre psihologia internautului. Dar care păstrează felia de ficțiune, chiar și în proiectul său, când plasează intriganții în zona parodică a literaturii conspiraționiste semnată de Vladimir Colin și Haralamb Zincă. Convertind realitatea în formule matematice, revoluția e transferul de memorie de la om la calculator. La fel cum e și istoria comunismului lui Arvinte și Mentzel.
Cum să înțelegi lumea din interior situându-te, în același timp, în afara ei? Ei bine, principiul incompletitudinii este punctul în care religia și matematica se întâlnesc. Ciprian Poenaru („Cip”) e un provider al interferențelor din cyberspațiu, de care se simte fascinat până la gândul de-a-l stăpâni. Ca un Dumnezeu. Dar acest zeu implicat în jocuri internaute de matrioști și-ar desăvârși creația dacă nu l-ar împiedica principiul incompletitudinii lui Gödel.
Înarmat cu un fel propriu de a vedea lumea, fie în culori, fie prin programe sau imaginație, Ciprian Poenaru e anti-eroul unei Revoluții neinteresante, prea virtuală și subtilă pentru a convinge. La fel e cultura lui din afara calculatorului, cu multitudini de locuri comune, dar cu pretenția culturii înalte. După cum deranjează surprinzătoarele cărtărescianisme, să le zicem – cu asocieri și imagini neuronale, pânda gemenilor etc. Firește că, luând lucrurile ca și cum am fi citit Singurătatea numerelor prime de Paolo Giordano, atunci numerele prime – care se mai numesc și gemene –, Ciprian și „geamănul” ar avea sens în dimensiunea interioară, care ar fi totuna cu proiecția lor matematică.
Precum o confesiune apocrifă, romanul debutează cu gândul că credința nu-ți oferă totul; altfel spus, până la taină, trebuie traversat de unul singur un spațiu existențial. La fel ca în teoria incompletitudinii lui Gödel. Transferată lumii pixelilor, povara acestui transumanism se dilată și se concertează alternativ în confesiunea ce trezește ambițiile unor pseudo-securiști cu „nume” care să rezoneze cu Ciprian (Stoian-Prodan).
Salutăm efortul lui V. Vosganian de-a se reinventa concret de la o carte la alta. Cu riscul, bunăoară, de-a derapa. Nu orice temă, oricât de bine însușită, devine și teritoriu interior. Fascinat de fractura mundi mai mult decât de dislocările erotice și sociale, în Patimile după Gödel, speculațiile sufocă sensurile.