Publicarea jurnalului lui Carol I, aflată acum la al III-lea volum – a cărui traducere din limba germană și îngrijire i le datorăm tot profesorului universitar Vasile Docea – reprezintă un demers esențial cu valoare de document atât pentru istorici (care își completează informațiile sau pot lectura comparativ lucrarea cu alte documente, biografii sau volume referitoare la perioada respectivă și la protagoniștii menționați în pagini), pentru literați (care pot găsi în text stilul unui suveran de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar pot fi seduși și de valențele romanești ale conținutului), cât și pentru pasionații de istorie, de biografii sau de personalitatea lui Carol I.
Este acum o certitudine – și profesorul Vasile Docea confirmă la rândul său acest aspect – că toți suveranii României au avut jurnale: regele Carol și soția sa, Elisabeta, regele Ferdinand și regina Maria (unele dintre însemnările zilnice ale suveranei sunt în curs de publicare în acest moment), fiul lor – Carol al II-lea (din al cărui jurnal s-au publicat fragmente), ba chiar și Regina-Mamă Elena a avut un jurnal pe care îl așteptăm cu interes (care nu se află la Arhivele Naționale și este deținut, probabil, de Familia Regală). În plus, publicarea jurnalului regelui Carol I aduce cu sine atât noi aspecte ale unor detalii legate de relațiile cu apropiații săi – ba chiar și cu tânăra Missy (regina Maria, pe atunci principesă), care este prezentată mult mai rezervat în contextul celui de-al treilea volum, comparativ cu mitul creat și elogioasa biografie clasică a acesteia –, cât și confirmări ale unor anumite presupuneri.
Volumul al III-lea cuprinde cinci ani (perioada dintre 1893 și 1897) și tematic poate fi privit din două perspective: o abordare referitoare la chestiunile publice (numirea guvernelor, întâlniri cu miniștri, alegeri parlamentare, primirea unor diplomați străini etc.) și una legată de problemele de natură personală (evenimentele de familie, sănătatea proprie sau cea a apropiaților săi etc.). Volumul începe cu relatările referitoare la căsătoria nepotului său, principele moștenitor Ferdinand (Nando) cu Maria de Saxa Coburgh-Gotha (Missy) într-un moment în care regina Elisabeta este plecată în exil la Coburgh (în urma scandalului Văcărescu), apoi continuă cu detaliile legate de familia Kremnitz (Mite, uneori, apropiată de suveran mai mult decât prevedea eticheta Curții) și firește, dincolo de chestiunile legate de partide (ultimii trei ani ai guvernării conservatoare și primii doi ani ai celei liberale), de miniștri, politică internă și externă, vizite ale unor suverani europeni în România (Franz Josef, Alexandru Obrenovici), inaugurări ale unor monumente (podul peste Dunăre de la Cernavodă), baluri regale și de caritate și finanțarea culturii (Etymologicum Magnum Romaniae, de care Hasdeu nu pare să se achite onorabil). Accentul cade totuși pe tânăra pereche moștenitoare – era și firesc, chestiunea dinastică avea să fie rezolvată după ani mulți (găsim episoade despre relația dintre cei doi, febra tifoidă a lui Nando, nașterea primului lor copil, maniera oarecum dezamăgitoare în care aceștia reprezintă dinastia la curțile europene, flirturile lui Missy, exageratele sale pretenții financiare atunci când vine vorba despre toalete etc.).
Preocupările lui Carol din aceste pagini, gesturile, ritualurile, negocierile, îngrijorările și eforturile pe care suveranul le depune pentru prestigiul României dau măsura caracterului său deopotrivă admirat de contemporani și de posteritate. În fond, așa cum era previzibil, dar cu atât mai onorant pentru trecutul țării, volumul ni-l relevă în detaliu ca pe unul dintre oamenii-cheie pentru o Românie deschisă valorilor europene și aflată pe calea modernizării. Un proiect editorial admirabil cu care istoriografia românească ar trebui să se mândrească, un instrument de lucru valoros și, nu în ultimul rând, o sursă densă și binevenită într-un discurs istoric onest despre trecut pentru care îi suntem recunoscători profesorului Vasile Docea.
Simona Preda