Istoria naturală a traducerii în oglinda poveștilor

Recent, Charles Le Blanc, autorul cunoscutei cărți Complexul lui Hermes, a publicat un nou volum care are ca materie de studiu definirea traducerii din perspectiva istoriei ei. Cartea intitulată surprinzător Istoria naturală a traducerii (Histoire naturelle de la traduction), și apărută în 2019 la editura Les Belles Lettres, Paris, în prestigioasa colecție „Traductologiques“, vine cu o viziune originală, îndrăzneață și seducătoare asupra traducerii și traductologiei.

Autorul din Ottawa continuă să disece idei din traductologie care păcătuiesc prin abstracțiunea lor, prin lipsa lor de legătură cu practica traductivă, convins că traducerea nu are nimic de a face cu o „lectură teoretică“, ci cu una „concretă, practică reală“ care are loc în „condiții precise, într-un timp istoric determinat“ (32). După Charles Le Blanc, nu s-a repetat încă destul că traductologia trebuie să fie fondată pe practici de traducere, nu pe concepte teoretice, lucru susținut de-a lungul timpului și de Antoine Berman, Jean-René Ladmiral, Lance Hewson sau, la noi, de Tudor Ionescu și de Irina Mavrodin.

Pentru a demonstra toate acestea, el își ia drept aliat, fapt nemaiîntâlnit și surprinzător în traductologie, câteva povești și povestiri bine cunoscute, care prin analogii, uneori sofisticate, descriu și definesc traducerea în ce are ea caracteristic. Motoul cărții, „Tebuie să învățăm din povești“, reluat și în epilog, ne previne asupra încrederii nemărginite pe care autorul, specialist deopotrivă în traductologie și în filozofie, pe care le predă la Universitatea din Ottawa, o acordă mesajului profund vehiculat de povești.

Un alt fapt surprinzător este definirea traducerii drept istorie a ei, altfel spus, ca totalitate a perspectivelor asupra acesteia, de la o epocă la alta și identificarea istoricității, diacronicității traducerii drept caracteristica ei esențială. Orice text tradus este purtător, cu voie sau fără voie, a unui „aici“ și „acum“ al traducătorului: „Să înțelegem cum a fost tradus un text, înseamnă să înțelegem cum a fost citit și, mai ales, când a fost făcută această lectură“ (294).

Cât despre traducător, el devine în Istoria naturală propusă de Charles Le Blanc, elementul central, cel care prin lectura sa dă o nouă viață originalului (numit de autor text „originar“), asigurându-i pentru câtva timp o frumoasă întinerire. Dacă Jean Delisle (1999:1) socotea că o istorie a traducerii fără traducători este doar un dezolant cimitir, dacă autorii Istoriei traducerilor în limba franceză, Yves Chevrel și Jean-Yves Masson (2012:14), afirmau că un obiectiv important al acesteia este punerea în lumină a traducătorilor, remediind astfel nedreapta lor invizibilitate de-a lungul timpului, autorul din Ottawa merge și mai departe.

Pentru el cititorul-traducător este central într-o istorie literară și culturală: el este cel care readuce la viață un text, ce ar fi putut să fie uitat, ducându-l într-un „spațiu/timp/cultură“ nou, printr-o practică deosebită, aceea a unei lecturi-scriituri, a unei lecturi care se scrie. Mai mult încă, după cum în Istoria naturală, Pliniu cel Bătrân acordă naturii forța de a însufleți lumea și de a da viață oricărui lucru, Charles Le Blanc acordă cititorului-traducător rolul de „forță motrice și rațională“ care dă „formă, sens, actualitate“ textului asupra căruia se apleacă pentru a-l traduce. Dar tinerețea textului tradus, derivat, provenit din cel originar nu este veșnică și, mai devreme sau mai târziu, acesta va fi lovit de senescență și va face loc unei noi și întineritoare retraduceri.

Faimoasa poveste Regina Zăpezii a lui Andersen ne spune și ea ceva despre traducere și despre privire și anume că singură privirea cititorului-traducător asupra textului este în stare să-i reconstruiască sensul. Tot astfel, în lumea traducerii, fiecare carte citită, analizată, studiată constituie un fel de a extrage din ochi cioburile oglinzii care deformează realitatea, astfel încât „să ne educăm prin cărți înseamnă să ne epurăm privirea; cu cât vom citi mai mult, cu atât privirea curată va da un sens la tot ce ne înconjoară“ (145). Această frumoasă pledoarie pentru lectură ne face să propunem lărgirea motoului despre citirea poveștilor, cu care volumul se deschide la: „Trebuie să învățăm din povești și din cărți!“

Ca și Barbă-Albastră din povestea lui Perrault, autorul dă traducătorului o legătură de chei și sensul la care el va ajunge depinde de cheia pe care o va alege pentru a explora opera-castel. Textul tradus spune ceva, dar ceea ce el spune ține de o anumită decizie a traducătorului, mai precis de o serie întreagă de decizii riscate a căror combinare este greu de epuizat. În camera interzisă, traducătorul ar putea să vadă că o iubire ascunde alte iubiri, tot așa cum un text tradus ascunde, absoarbe alte texte.

Și iată-ne ajunși pe potecile străbătute de Hänsel și Gretel din povestea Fraților Grimm, copii care evocă pe traducătorul plecat în căutarea sensului, mânat de dorința de a ajunge la textul originar, după cum cei doi frați vor să se întoarcă acasă. Ca și copiii pierduți în pădure, traducătorul se poate rătăci, are de înfruntat primejdii și de evitat capcane, dar poate da peste comori nebănuite, cum ar fi sensurile ascunse ale unui textul. O altă idee sugerată de povestea germană este că traducerea este, prin excelență, un parcurs, un drum de străbătut.

Cartea lui Charles Le Blanc este însă departe de a ne propune o facilă joacă de-a poveștile și traductologia, deoarece fiecare explorare a unei povești și a oglinzii mai mult sau mai puțin anamorfotice, pe care aceasta o întinde traductologiei, este însoțită de importante incursiuni în istoria artei, cu predilecție în cea a portretului, în istoria lecturii, a retoricii, a literaturii, a filosofiei, a călătoriei, a educației și, desigur, în istoria traducerii. I se recunoaște acesteia din urma meritul de a fi „o metodă fundamentală de studiu al traducerii, a ceea ce ea este, a problemelor și expresiilor ei“, de unde și concluzia că „istoria traducerilor se dezvăluie ca o traductologie primă“ (25).

Prologul și epilogul iau și ele forma unor povești. Prima pare aproape autobiografică fiindcă ne prezintă un om singur, în biblioteca din casa sa, aflată într-o țară îndepărtată și friguroasă. Este autorul care stă la masa de lucru cu o foaie albă în față, stăpânit de sentimentul îmbătător că înainte i se deschid toate lumile posibile (imaginarul nu are limite), sentiment concurat însă de angoasa în fața foii albe, angoasă socotită de Kierkegaard drept „experiența trăită a libertății“. Singurătatea lui este doar aparentă, fiindcă el este însoțit de toate cărțile pe care le-a citit și care l-au modelat. Iar autorul întreține cu cărțile din bibliotecă o relație „privilegiată, intimă, profundă“.

Despre lectură, dar și despre nesocotirea ei este vorba în epilog, care reia o veche poveste norvegiană, în care fratele sărac, refuzat și alungat de cel bogat, face un târg cu dracul și primește de la acesta o morișcă fermecată care îi îndeplinește orice dorință, dacă o folosește după cum scrie în sertărașul ei. Când căpitanul unui vas pune mâna pe morișcă și se repede să o folosească, fără a citi înscrisul care o însoțește, sfârșește înecat de sarea care curge mereu și duce vasul în adâncul mării, căpitanul neștiind cum să oprească morișca. În timp ce povestea norvegiană încearcă să ne lămurească de ce marea este sărată, autorul noii istorii naturale ne sugerează că marinarul moare, fiindcă nu a citit, fiindcă a nesocotit (în)scrisul. De aici, legătura cu traducerea, care este o „lectură scrisă“, iar traducătorul cel care citește și își scrie lectura, idee care revine mereu pe parcursul cărții: „Când privim mai de aproape lucrurile, traducerea are această singularitate de a înlocui un text printr-o lectură. Când avem în mână traducerea unei opere, avem mai puțin textul unui autor și mai mult lectura unui traducător. Faptul de a înlocui un text printr-o lectură determină și rolul simbolic jucat de către traducere în raport cu textul original.“ (295)

Relația între textul originar și traducerea lui este o altă idee înnoitoare propusă de Le Blanc față de cele curente în traductologie. Pentru autorul din Ottawa nu este vorba de o relație de identitate – traducerea înlocuiește, ține locul originalului –, ci de una de complementaritate – traducerea completează, prelungește, simbolizează originalul. Lectura pe care traducerea o constituie ne spune ceva și despre modul în care se citește în epoca fiecărui traducător, a culturii lui care încearcă să răzbată, să iasă la suprafața textului scris astfel încât „fiecare lectură se prezintă ca un fel de luptă între textul autorului citit și cultura cititorului“(90).

Și ideile despre retraducere se îmbogățesc în viziunea lui Le Blanc pentru care orice retraducere este o recitire, iar actul retraducerii este esențial, nu doar din cauza unor rupturi hermeneutice și a evoluției naturale a unei limbi dar și pentru că diferitele retraduceri formează un adevărat patrimoniu literar care pune în lumină sensul textului original, înscriindu-l pe acesta într-o istorie a lecturii și a receptării sensului operelor literare.

Cartea lui Charles le Blanc își merită numele de istorie naturală și fiindcă, precum cea a lui Pliniu cel Bătrân, absoarbe în ea multe cunoștințe din alte științe, fără a le prezenta însă distinct pe domenii, ci punându-le în slujba traducerii sau, mai bine zis, a definirii și istoriei ei. Autorul face incursiuni în diverse domenii cu abilitate și grație, fără a îngreuna citirea textului care ne poartă din poveste în poveste, din epocă în epocă, din metaforă în metaforă, pentru a ne convinge că fără un cititor-traducător care parcurge un drum lung și primejdios, luminat de cultura lui ca de o lampă, traducerea nu este posibilă. Iar dacă, uneori, analogiile între poveste și traductologie par prea sofisticate, nu putem însă să nu-i dăm dreptate autorului și să recunoaștem că o carte care nu riscă nimic, nu merită să fie scrisă.

________________

Referințe:

Le Blanc, Charles, Histoire naturelle de la traduction. Collection „Traductologiques“, Les Belles Lettres, Paris, 2019.

Chevrel, Yves, Masson, Jean-Yves, Histoire des traductions en langue française XIXe siècle, Verdier, 2012.

https://romanialiterara.com/2020/01/un-secol-de-traduceri-in-limba-franceza/

Delisle, Jean, Portraits de traducteurs, Les Presses de l’Université d’Ottawa –Artois Presses Université, Ottawa-Arras, 1999.