Cunoscută mai mult ca romancieră, dar și ca politolog, prin studii care au consacrat-o carierei universitare, Elif Shafak a publicat în anul 2020 o carte de eseuri, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării, care abordează toate îngrijorările contemporaneității: furia și angoasa unei societăți confuze („dar confuzia a devenit azi un mod de viață“), dezamăgirea, refugiul și polarizarea din rețelele sociale, disputele politice și culturale (în care nimeni nu ascultă pe nimeni, iar „certitudinile“ se bat cap în cap), abundența de influencers și grupuri/ grupulețe (narcisismul de grup fiind o compensare pentru frustrările individuale și o platformă de comunicare în campanii populare cu hashtag) etc.
De fapt, greul tematic e dus de subiectele pe care autoarea le preferă și în cărțile ei de ficțiune: identitățile multiple, vocea femeii, complexitatea și laitmotivul povestirii (dacă nu poți să îți spui propria poveste nu o asculți pe a celorlalți) etc. Citându-l pe Gramsci, afirmă premonitoriu că ne aflăm pe un prag, că trăim un moment de cotitură, într-un „interregn cuprins de simptome morbide“. Dar Elif Shafak n-ar fi ea însăși dacă ar rămâne la aserțiuni neutre de jurnalist. Metafora și istoria dau spuselor ei savoarea povestirii: „Turcoaicele şi kurdele bătrâne din Anatolia spun: ai grijă la praguri. Pentru ele, aceste puncte de trecere sunt tărâmul djinnilor, creaturi ivite din flacăra focului fără fum, renumite pentru nestatornicia lor. Studiez tradiţiile orale şi mi se pare curios că în cultura nescrisă pragul este considerat un ţinut al elementelor obscure, precare şi înşelătoare. Pentru a folosi aceeaşi metaforă, este înspăimântător să ne trezim dintr-odată pe tărâmul impredictibilităţii. Dar şi mai înspăimântător este să ne trezim cu toţii singuri. Când facem parte dintr-un colectiv, ne simţim cu mult mai ancoraţi, mult mai puţin expuşi anxietăţii.“
Autoarea revine deseori la ideea că, deși s-a născut în Franța, a crescut în Turcia, a studiat în Spania și SUA, iar acum e cetățeană a Marii Britanii, ținutul unde preferă să își petreacă timpul e Ţara Poveştilor. „Iar pe acest tărâm vrăjit, unde cerul îşi schimbă culorile asemenea unui inel care îţi indică starea de spirit şi orice lucru îţi vorbeşte cu propria sa voce, fie că e o piatră sau un munte, pe acest tărâm vast şi divers, nu sunt graniţe, nici paşapoarte sau poliţie…“ Identitatea ei e complexă („Spre deosebire de ce susţin demagogii naţionalişti, apartenenţa nu este ceva atribuit o dată pentru totdeauna, o identitate statică pe care ne-o tatuăm pe piele, ci o auto-examinare consecventă şi o revizuire activă a răspunsurilor la întrebări precum unde şi cine suntem şi unde vrem să fim“) și îi permite să pună sub semnul întrebării definițiile democrației, libertății, fericirii etc.
Cartea a apărut în engleză la începuturile pandemiei, despre care autoarea observă pe bună dreptate că aduce nu numai o criză în sistemul de sănătate, ci și o criză a sensurilor. Adeptă a complexității, a emoțiilor, Elif Shafak face din eseurile sale multistratificate (portret de epocă, eseu filozofic) un apel la reformarea modului actual de gândire („pentru a pune capăt inegalităţilor şi discriminărilor, pentru a alege înţelepciunea profundă în locul fragmentelor de informaţii, empatia în locul urii“)
.
***
Nu am scris până acum despre singura carte pentru copii semnată de Elif Shafak, cea pe care Orhan Pamuk o numnea „cea mai bună autoare pe care a dat-o țara sa după anii 90“, având în plan o asociere a mai multor cărți importante pentru această vârstă, apărute la Polirom Junior. Dar povestea care poartă în limba română titlul Fetița căreia nu îi plăcea numele său e mult mai mult decât o carte pentru copii. O primă sugestie ar putea duce gândul la Numele trandafirului (așa cum a fost preluat de Eco din versul medievalului Bernard de Cluny) și nu fără temei, deoarece în peregrinările ei prin Țara Poveștilor, fetița respectivă întâlnește un trandafir cu litere pe petale, din care se alcătuiesc cuvintele, iar povestea în sine abundă în aluzii postmoderne și intertextualisme. Cunoscătorii literaturii de top a genului vor detecta urme din Vrăjitorul din Oz (personajul principal, întâlnind alți doi copii din lumea magică a poveștilor, străbate o „Pădure a Alternativelor“, zboară cu ei pe cer spre capitala Alfabestan, intră în posesia unui glob vrăjit care se încarcă de la lecturi și care ține în viață lumea fanteziei), sau din Alice în Țara Minunilor (cei doi copii care o conduc pe eroină spre țara basmelor au ochii roz), sau din basmele orientale. Copiii sunt îndemnați să exploreze „al optulea continent“, al fanteziei, care e marcat de cititul sau scrierea poveștilor (pledoarie pentru importanța lecturilor clasice într-o copilărie dominată de televizor și jocuri electronice), să recitească mereu și mereu marile povești ale lumii, pentru că, schimbându-se ei, se schimbă și acestea : „Întotdeauna recitesc cărțile care mi-au plăcut. Și știi ce? Rămân întotdeauna surprinsă. Pentru că atunci când le recitesc parcă nu mai sunt aceleași. Mi se par altfel“. Cu siguranță că micii cititori vor fi captivați de aventurile din lumea magică ținută în viață de un glob fermecat, care se încarcă asemenea telefonului mobil de la poveștile citite și scrise de copii, dar mie mi-a plăcut cel mai mult atmosfera „vechi-turcească“ din casa bunicilor, parcă situată în afara timpului, unde vecinele veneau în vizită spre a pălăvrăgi pe săturate, unde bunicul pregătea ceai din ierburile de el plantate și culese („ceaiul pașei“, care pentru nepoată se numea „ceai de zână“, fiindcă o fetiță nu poate ajunge pașă, dar ar putea deveni o zână), unde bunica acoperă canapelele cu învelitori albe croșetate de ea, aducând dulcețuri îmbelșugate, unde copiii se mai joacă pe stradă, trecând printr-o grămadă de peripeții și, bineînțeles, citesc după pofta inimii cărți adevărate. E interesant de observat că feminista Elif Shafak transmite totuși o imagine tradițională a femeii și familiei. Își dă seama de asta și, de exemplu, când vorbește de „ceaiul de zână“ își pune mica eroină să se întrebe de ce n-ar putea și fetele să ajungă pașale.
Bunica turcoaică e la fel ca toate bunicile noastre, își îndeamnă nepoata să guste din toate bunătățile pe care i le-a pregătit. Fetița știa că și dacă ar fi spus „Nu mi-e foame“, bunica ei tot i-ar fi dat să mănânce. „Din cauza asta nu a protestat și a spus :
– Da, aș mânca un pic.
– Cum să mănânci doar un pic?“
Fetița „căreia nu îi plăcea numele său“ (Sakız Sardunya, ceea ce înseamnă „mușcată curgătoare“) găsește trandafirul fermecat („cu litere pe petale. În momentul în care literele se împreunează, cuvântul care este scris devine realitate“ ) și descoperă că, după străbaterea lumii fanteziei, orice nume, orice identitate se încarcă de sens, iar prietenii noștri cei mai buni, cei aflați în interiorul nostru, adică noi înșine, ne ajută, ne susțin, colorează în mii de nuanțe ceea ce înainte părea doar un gol.
Citind cu aceeași privire, în zilele noastre, eseurile și povestea scrise de Elif Shafak, nici speranța nu mai pare o vorbă goală.