De la un inconformism la altul

Mi-a spus Blaga la finele sumbrilor ani 1950: „Interesant. În ultimele poezii ale lui Miron Radu Paraschivescu revine ceva din maniera Ion Barbu. Semn bun”. Nume care începuse a se bucura de o audiență crescîndă ce a culminat în deceniul următor, ultimul al vieții sale. L-am văzut nu o dată în „prezidiul” unor manifestări din sediul Uniunii Scriitorilor, pe care uneori le și conducea, luînd degajat cuvîntul, urmărit cu empatică atenție. Două sunt neîndoios explicațiile prezenței accentuate de care avea parte poetul în acel moment: rubrica Povestea vorbii din „Ramuri“, prin intermediul căreia a introdus cu bună intuiție și generozitate în lumea literară o seamă de scriitori tineri, ca și postura sa de inconformist politic, e drept neîmpinsă pînă la ultimele consecințe, dar suficient de perceptibilă. Ana Dobre ne oferă o voluminoasă, minuțioasă, întrutotul meritorie cercetare consacrată autorului Cînticilor țigănești. Inconformismul său, pe atunci în sens opus, a început din tinerețe, cînd, în 1933, a devenit membru UTC, aderînd, totodată, la PCR aflat în ilegalitate. În anii următori îl putem regăsi alături de N. D. Cocea în colectivul redacțional al revistei de orientare procomunistă „Era nouă“, precum și în calitate de colaborator la numeroase periodice de stînga ale presei interbelice precum „Facla“, „Cuvîntul liber“, „Meridian“, „Societatea de mîine“, „Korunk“, „Azi“ etc. Se părea că MRP era pregătit a-și continua drumul civic sub egida regimului de după 23 august. Dar n-a fost să fie. O inadaptare funciară, un neastîmpăr temperamental îl despart repede de rigidele normative ale totalitarismului de tip stalinist. Să ne amintim de o definiție pe care Beniuc, pontiful literar al noului crez, o dădea poetului „realist-socialist”: „Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului (…), spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin (…), un activist în slujba respectivelor idei”. Cum s-ar fi putut complace un spirit libertar precum cel de care vorbim într-o postură de „activist” ideologic, indiferent de ce factură? Astfel încît acesta preferă a se deda unei disidențe mai mult ori mai puțin fățișe, dar tot mai consecvent conturate într-o conștiință ce-și proba onestitatea. Entuziasmului incipient al „ilegalității” de odinioară i se substituie o atitudine de ezitări, dubii, procese morale lăuntrice. La finele anului 1952, notează relevant: „Îmi repet mereu același și același lucru: nu sunt făcut pentru vremea asta, nu pot adera la ceea ce se petrece în regimul acesta, cu oamenii ăștia, oricît de fierbinte aș dori-o, oricît aș încerca să mă dezbar de mine, «cel vechi»”. Vizionînd o piesă a lui Ostrovski, Orice naș își are nașul, și parcurgînd o scriere a lui Stalin, Problemele economice, pare a se elibera categoric de opresiunea „învățăturii” obligatorii: „Contradicțiile ideologice ale socialismului sunt incomparabil mai mari decît ale capitalismului”. Duplicitatea colaboraționistă practicată de numeroși confrați îl ofuschează. O scrisoare adresată lui Iosif Chișinevschi atinge cele mai dureroase puncte ale crizei majore în care se aflau literele noastre: „o seamă de literați confecționează articole dialogate sau rimate care se numesc proză sau poezie”, „în fruntea editurilor și redacțiilor noastre – cu excepția uneia singure – se află oameni nepricepuți, oameni străini de meseria și înțelegerea scrisului”, „Ce s-a întîmplat cu Eminescu și Caragiale? I-am sărbătorit cu mult fast și multe studii tipărite – dar am avut grijă să-i «epurăm»”. Concluzia fiind una singură: „Aici e viciul fundamental, al greșitei orientări a propagandei noastre. Poporul, dacă-l iubim cu adevărat și avem încredere în el, nu trebuie mințit, ci lămurit”. Caracteristică e lista pe ton provocator a „crapularzilor” schițată de poet, conținînd nume care au dobîndit „aproape un caracter de masă: de la nulități ca familia A. Toma, T. Șelmaru, A. Baranga, pînă la notorietăți ca Mihail Sadoveanu și trena (Sevastos, Cezar Petrescu, Demostene Botez ș.a. ); tot terenul e inundat de «foștii rezistenți», foști, în realitate, agenți camuflați de poliție, provocatori notorii sau pur și simplu slugi ale marii burghezii și foști curteni regali ca Zaharia Stancu, Al. Rosetti, Horia Liman, Tiberiu Vornic, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș ș. a.”, spre a mai fi stigmatizați și Eusebiu Camilar, Mihu Dragomir, Florea-Rariște, Baconsky. Dar Ana Dobre nu omite nici bizareriile comportamentale ale lui MRP, labilitățile sale ilustrînd inclusiv acte contradictorii, posibil efect al bolii de care suferea, epilepsia temporală, cu manifestări psihice. Între care atacul dur, nedrept împotriva antologiei Poezia română modernă, alcătuită de Nicolae Manolescu, „din care se vedea limpede că-i place mai mult Nichifor Crainic decît Mihai Cruceanu, mai mult Radu Gyr decît Eugen Jebeleanu, mai mult Horia Stamatu decît Geo Bogza”. Poate că stă sub același semn al dezechilibrului rațiunii și contestarea frenetică a lui Arghezi, din 1945, decretat „nul și avorton”, deoarece „statura lui de bărbat și cetățean nu întrece cu nimic dimensiunile literei și a (sic!) gîndacului în care e meșter”, nefiind mai mult decît un „parvenit al condeiului”, un „trădător al ideii”. Suplimentar, „rău cetățean și mincinos tovarăș”, „poetul tuturor abdicărilor și lașităților”, „tată denaturat”, „individ lipsit de bărbăție”. Așadar avem a face cu prestația unei conștiințe suferinde, înregistrînd elansări deasupra tuturor opreliștilor, dar și imprevizibile căderi. Sau cum admite poetul însuși cu luciditate: „Acest caracter prăpăstios, în lumina căruia văd toate lucrurile foarte definitive și fără ieșire –, și care-mi vine tocmai din viermele neîncetatei mele îndoieli”. MRP: o victimă expresivă a epocii ca și a propriei sale condiții, ambele maladive.