Începuturile României literare

Realizarea monografiei revistei România literară (cercetare pentru care am câștigat, în 2019, bursa de creație pentru tinerii scriitori oferită de Uniunea Scriitorilor din România) ne-a developat foarte multe aspecte neștiute despre cea mai importantă revistă de literatură din România. Primul și cel mai important se referă chiar la începuturile publicației. De aceea, în continuare, ne propunem să aducem în fața cititorilor revistei și în fața propriei istorii a revistei realități care trebuie știute și reținute.

În perioada comunismului internaționalist (1947-1964/1965) era greu/imposibil să apară publicații care să poarte în titlu termenul România. Începând din 1837 (cu aproape un sfert de secol înainte ca țara să se numească oficial România) și până în 1947 au apărut în spațiul românesc zeci de reviste, ziare, publicații, care conțineau în titlu substantivul propriu România. Unele se numeau simplu – România. Cele mai multe adăugau la România un determinant care sublinia domeniul pe care îl explorau: politică, agricolă, apicolă, socială, alimentară, comercială, creștină, jună, economică, eroică, ilustrată, industrială și chiar literară. Credem că, dincolo de aspectul formal, frecvența termenului România avea, în principal, scopul să cultive în conștiința colectivă, în mentalul colectiv, ideea că țara se numește România și că România este și industrială, și agricolă, și democrată, și creștină, și internațională… Pe scurt, să cultive sentimentul național și să evidențieze apartenența la acest spațiu care se numește România. După ce țara intră total sub dominație sovietică, se acționează prin toate mijloacele pentru slăbirea și dispariția sentimentului național. Din 1947, propaganda oficială promovează cu obstinație și cu violență Republica, prietenia cu URSS, marile realizări culturale și științifice ale vecinului de la Răsărit… Toate publicațiile care cuprindeau în titulatură substantivul propriu România (excepție „România liberă“, reluată de comuniștii aflați în ilegalitate, în 1944) și-au încetat rând pe rând existența. În 1964/1965, comunismul internaționalist este înlocuit cu comunismul național (după 1971/1972, naționalist), comunism care, din motive de oportunitate, reînvie multe dintre ,,instituțiile’’ interbelice. Țara își schimbă numele în Republica Socialistă România (în loc de Republica Populară Română), iar nominalul România va putea să (re)apară pe frontispiciul celei mai importante publicații de literatură și de cultură.

Scriitorii profită, în mod nimerit, de deschiderea, de liberalizarea și de destalinizarea parțiale și temporare manifestate de Nicolae Ceaușescu și solicită, potrivit Stenogramei întâlnirii conducătorilor de partid și de stat cu oamenii de cultură și artă, din 19 mai 1965, hârtie și o nouă editură (,,(…) Tov. Demostene Botez, președintele Uniunii Scriitorilor: (…) Noi suferim de lipsă de hârtie. (…) Noi considerăm că este bine – aceasta însă depinde de dumneavoastră – ca în viitor să cercetați posibilitățile dacă nu s-ar putea face încă o editură (…)’’1), dar și mai multe reviste literare: ,,(…) Tov. Eugen Barbu, redactor-șef al revistei „Luceafărul“: „(…) Revista „Luceafărul“ apare o dată la 2 săptămâni într-un tiraj foarte restrâns (12.000-13.000 exemplare). Credem că ar trebui și alte reviste literare, adică cel puțin în București ar mai trebui 2-3 săptămânale. De altfel în centrele culturale au reapărut unele reviste între care „Familia“ de la Oradea, sau „Ramuri“ de la Craiova care apare în condiții foarte bune și cu publiciști de întâia mână; la Iași și Timișoara apare câte un săptămânal. (…)’’2; ,,(…) Tov. Aurel Baranga, redactor-șef adjunct al revistei „Viața Românească“: (…) Tov. Demostene Botez a vorbit despre lipsa de hârtie. Voi insista și eu arătând că apar prea puține cărți noi, că 3 publicații literare pentru Capitală sunt insuficiente. În fiecare lună revista „Teatru“, în conducerea căreia lucrez și eu, publică o dramă. Cele 50 de pagini trebuie să fie drămuite cu foarte mare zgârcenie. Același lucru se întâmplă și cu celelalte publicații, „Luceafărul“ și „Gazeta literară“. Va trebui să reflectăm la îmbogățirea cu o publicație a vieții noastre artistice, pentru că aceasta ar duce la însuflețire generală în munca noastră de creație. (…) ’’3. La sfârșitul întâlnirii, Nicolae Ceaușescu le răspunde scriitorilor: ,,(…) S-a vorbit mult despre reviste; mai mult au insistat scriitorii. Desigur, tovarăși, aceasta este o problemă. În ultimul timp s-au mai creat publicații și se vor mai crea și altele. Noi ne-am gândit și am discutat ieri, la conducerea partidului, să creăm o revistă literară pentru tineret și studenți care nu au pășit încă în rândul scriitorilor ca profesioniști. Probabil spre toamnă să apară această revistă chiar în ciuda greutăților cauzate de lipsa hârtiei. (…)’’4. Așadar, le făgăduiește publicații/reviste noi (altele decât cele existente, evident).

Din 19 mai 1965 și până în 22 mai 1968 (când a avut loc o altă întâlnire a lui Nicolae Ceaușescu cu scriitorii – de data aceasta cu tovarășii din conducerea Uniunii Scriitorilor din R.S.R.), cu siguranță, s-au întâmplat multe, de exemplu: stabilirea titlului pentru o nouă revistă, stabilirea redacției revistei, a profilului și poate chiar publicarea primului număr al noii reviste care se numea România literară! Toate acestea ne sunt relevate de Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu tovarășii din conducerea Uniunii Scriitorilor din R.S.R.5 (din 22 mai 1968). La întâlnire, acuzele lui Eugen Barbu la adresa lui Zaharia Stancu, respectiv apărarea lui Stancu au acaparat toată discuția. Astăzi, din reproșurile, respectiv din apărările scriitorilor aflăm date inconturnabile pentru stabilirea începuturilor revistei „România literară“.

Eugen Barbu, afectat de exprimarea, eufemistică, de altfel, a lui Zaharia Stancu – ,,regretabile atacuri publicate în revistele noastre literare’’ – se simte obligat să spună: ,,(…) Sunt foarte surprins că tov. Zaharia Stancu, care este director al României literare, că dânsul ca director al acestei reviste, deși foarte îngrijorat de aceste nume care se înmulțesc în presa noastră literară care au avut o atitudine ostilă în trecut, a angajat în redacție oameni cu care dânsul aici, în fața noastră, spune că nu este de acord cu politica lor. Vreau să reamintesc că o măsură a dânsului a fost aducerea lui Ion Caraion, și a adunat, în general, elemente ostile regimului nostru pe care le-a publicat cu o frecvență destul birou, dânsul a recunoscut că așa este, dar nu s-a luat nici o măsură (…)’’6. Astfel, la 22 mai 1968, revista România literară exista – cel puțin într-o formă; directorul acesteia era Zaharia Stancu; Ion Caraion făcea parte din redacția noii reviste – România literară. Deci, România literară, nu încape dubiu, nu a fost ,,construită’’ nici pe temelia Gazetei literare, nici pe redacția acesteia, nici ca un apendice al acesteia.

Paradoxal este că în loc ca aceste informații să lămurească începuturile revistei „România literară“ ele le confuzionează. Cert este însă că „România literară“ a fost proiectată să existe în același timp cu „Gazeta literară“, nu să o anuleze, nu să o continue, să coexiste!

Dacă denumirea de „România literară“ ar fi izolată/singulară în stenograma din 22 mai 1968, am putea crede că a fost o eroare de transcriere, dar aceste dubii sunt risipite de alte intervenții/precizări. Tot din discursul lui E. Barbu aflăm: ,,(…) Biroul Uniunii Scriitorilor în fața acestei crize a fost convocat, s-a hotărât înființarea României literare, care nu știu de ce nu mai apare, au fost numiți 3 adjuncți, urmând ca director să funcționeze tov. Zaharia Stancu. După câtva timp ne-am pomenit că avem un redactor-șef în persoana tovarășului Geo Dumitrescu, care era adjunct. Nu înțeleg acest lucru. (…)’’7. Din exprimarea lui Eugen Barbu – care nu știu de ce nu mai apare – putem înțelege fie că până în 22 mai 1968 revista „România literară“ apăruse/fusese tipărită (o dată sau de mai multe ori) după care a încetat să mai fie publicată, fie că până în 22 mai 1968 revista „România literară“ fusese proiectată (denumire, director, redacție, profil), dar nu și tipărită.

Mai multe lămuriri ne aduce intervenția lui Marin Preda: ,,(…) Tovarăși, după această introducere aș vrea să revin la probleme mai speciale care au fost aduse aici. Unul din calul de bătaie despre care s-a discutat interminabil a fost apariția revistei „România literară“. Această revistă a fost boicotată neloial de către un grup al biroului – Barbu-Oprea8, cărora nu le convenea acest lucru. Lor nu le place să mai existe și alte reviste în viața noastră literară. De aceea aceasta trebuia reluat și reluat și aruncat tot în capul tovarășului Zaharia Stancu (…)’’9. Totuși, nici din observația lui Preda nu aflăm răspunsul la întrebarea – fusese sau nu fusese publicată revista „România literară’’ până în mai 1968? În acest moment, întrebarea poate părea un nonsens pentru literații care știu că data primului număr al revistei „România literară“ este 10 octombrie 1968. Cu toate acestea, ne continuăm demersul interogativ și explicativ. Tot de la Preda aflăm: ,,(…) De ce nu au fost de acord tovarășii Oprea-Barbu cu apariția acestei reviste? [„România literară“ – n.n.] În practică întotdeauna au boicotat diversificarea vieții literare și diversificarea schimbului de opinii. S-a ajuns până acolo încât tov. Eugen Barbu a făcut chiar un titlu, „România literară“, l-a pus ca un fel de Supliment al „Luceafărului“ și s-a dus cu el poate scapă, poate apare ca în felul acesta să se compromită această revistă. Când a fost întrebat de ce a făcut aceasta a spus că a fost o glumă. Cu asemenea lucruri se glumește? (…)’’10. Întâi constatăm că Marin Preda scria mai bine decât vorbea… Exprimarea sa este oarecum încifrată, acum, la o jumătate de secol distanță, pentru cineva care nu a trăit atunci și în acea lume. Putem interpreta relatarea lui Preda astfel. Barbu – nesuportând ideea apariției revistei „România literară“ – a conceput un număr, l-a anexat revistei „Luceafărul“ – ca supliment – și a încercat să primească acordul Direcției Presei pentru publicare. Scopul demersului lui Barbu fiind ,,compromiterea’’ (prin asocierea cu revista „Luceafărul“?!) a revistei cu numele „România literară“. Despre ceea ce M. Preda le-a spus celorlalți scriitori și lui Nicolae Ceaușescu, nu avem alte date, așa că, din nefericire, nu putem oferi un alt comentariu sau o interpretare suplimentară întâmplării descrise. Altfel va fi situația dacă se va ivi vreodată acest ,,supliment’’.

În finalul întâlnirii din 22 mai 1968, N. Ceaușescu consideră că: ,,(…) problemele puse în discuție au îmbrăcat un caracter de răfuială personală (…)’’11, ,,(…) Poate mai e necesar să mai facem o revistă, deși în ultimii ani am făcut un număr destul de mare de reviste (…)’’12, ,,(…) sunt multe de făcut pentru ca „Gazeta literară“ să-și poată îndeplini rolul său (…)’’13 ș.a.

Recapitulând, documentele atestă că până în 22 mai 1968: revista „România literară“ fusese proiectată – ca o revistă nouă; fuseseră stabilite conducerea, redacția și profilul revistei; apariția revistei „România literară“ nu impunea și nu preconiza sistarea „Gazetei literare“; primul număr al revistei „România literară“ este posibil să fie anterior datei de 22 mai 1968. Dar cum ar putea exista aceasta posibilitate/probabilitate când din literatura de specialitate știm că: ,,Din toamna anului 1968, își face apariția o nouă revistă în locul „Gazetei literare“, „România literară“. Revista „Gazeta literară“ s-a transformat în „România literară“ și continuă îndelungata carieră și în prezent, sub numele „România literară“ (…)’’14; ,,România literară. Săptămînal de literatură și artă editat de Uniunea Scriitorilor din România. Apare la București (10 oct.1968-dec.1989), în continuarea „Gazetei literare“ (1954-1968) (…)’’15 și când numărul 1 al revistei„România literară“ din colecțiile/bibliotecile private/publice datează din 10 octombrie 1968?… Nu însă în toate bibliotecile! O excepție este Biblioteca Academiei Române. În fondul BAR P III 34415, primul număr al revistei „România literară“ datează din 8 februarie 1968 (anul I, nr. 1, joi, 8 februarie 1968, România literară. Săptămînal de literatură și artă, 24 pagini, 2 lei).

1 Stenograma întâlnirii conducătorilor de partid și de stat cu oamenii de cultură și artă, din 19 mai 1965, document din D.A.N.I.C., fondul C.C. al P.C.R., dosar 68/1965, f. 3-29, publicat în volumul P.C.R. și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1972), ediție de documente elaborată de Alina Pavelescu și Laura Dumitru, Arhivele Naționale ale României, București, 2007, p. 21-41.

2 Ibidem, p. 32.

3 Ibidem, p. 39.

4 Ibidem, p. 41-42.

5 Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu tovarășii din conducerea Uniunii Scriitorilor din R.S.R – 22 mai 1968, document din D.A.N.I.C., fondul C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 86/1968, f. 2-65, publicat în volumul P.C.R. și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1972), ediție de documente elaborată de Alina Pavelescu și Laura Dumitru, Arhivele Naționale ale României, București, 2007, p. 121-162.

6 Ibidem, p. 125.

7 Ibidem, p. 127.

8 E. Barbu conducea revista „Luceafărul“; Al. Oprea, la sfârșitul anului 1966, era redactor-șef adjunct la „Gazeta literară“.

9 Ibidem, p. 134.

10 Ibidem.

11 Ibidem, p. 153.

12 Ibidem, p. 154.

13 Ibidem, p. 156.

14 Luminița Marcu, O revistă culturală în comunism. Gazeta literară 1954-1968, Editura Cartea Românească, București, 2014, p. 313.

15 I. Hangiu, Dicționarul presei literare românești 1790-1990, ediția a II-a revizuită și completată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 412.