„De ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?”

Soția mea, Domnița Ștefănescu (născută la 15 iunie 1947 la Ploiești) nu este numai soția mea, ci și autoarea mai multor cărți. Dintre ele una a avut un remarcabil succes, fiind apreciată de cunoscuți istorici (Dinu Giurescu, Ion Bulei, Horia Matei, Adrian Cioroianu) și la fel de de cunoscuți ziariști (Stelian Țurlea, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Grigore Cartianu): 11 ani din istoria României. 1989−2010. O cronologie a evenimentelor.

În acte Domnița se numește „Domnița Maria Eugenia Ștefănescu”. Când m-am căsătorit cu ea, acum peste cincizeci de ani, și am fost întrebat „De bună-voie și nesilit de nimeni vă căsătoriți cu Domnița Maria Eugenia?” am răspuns: „Da, cu toate trei!”

Am cunoscut-o fiind amândoi studenți la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Era foarte frumoasă (eu aveam alte calități). Mi-aduc aminte că, la un curs din amfiteatrul „Odobescu”, eu și bunul prieten George Arion am constituit, neștiuți de nimeni, un… juriu pentru un imaginar concurs de frumusețe și am ales-o pe ea „Miss Facultatea de Limba și Literatura Română”. Drept urmare, m-am îndrăgostit de ea (înaintea lui George Arion). Când mă plimbam cu ea pe stradă atrăgea atenția tuturor, iar eu o țineam strâns de mână, ca să nu mi-o ia bărbații!

Înainte de a fi studentă, a fost elevă a Liceului „I.L. Caragiale” din Ploiești, care a dat României mulți oameni de valoare, de la Nichita Stănescu la Basarab Nicolescu. Familia ei, care făcea parte din protipendada orașului, a fost drastic persecutată de regimul comunist și a supraviețuit cu greu, dar a supraviețuit. La ei în casă veneau ca invitați la masă și la discuții oameni ca Toma Caragiu sau părintele Galeriu. Fratele Domniței, Mihai, a ajuns un medic eminent.

*

Numele de fată al Domniței, Andreiovici, este sârbesc. Ea și are, de altfel, un temperament sârbesc, fiind explozivă și dârză, deși educația primită într-o familie din lumea bună a făcut-o politicoasă. Este, în orice, un om de atitudine, mai intransigentă decât mine. Ca redactor la Editura Albatros, l-a cunoscut pe Ion Iliescu (director, pe atunci, al Editurii Tehnice) și ar fi putut să obțină, după 1989, mari avantaje cultivând această relație. Dar a refuzat să dea mâna cu el (la nunta fiicei lui Augustin Buzura cu George Maior). Numai pe Ion Caramitru l-am mai văzut făcând un asemenea gest cândva, la Clubul Prometheus (el a și explicat de ce, chiar atunci, în prezența lui Ion Iliescu: „Nu strâng o mână pătată de sânge!”).

Tot Domnița, la un miting al PNȚCD, i-a dat, de la distanță, o replică lui Elie Wiesel, care, la Sighet, a refuzat să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și a spus într-un discurs: „Românii să nu uite: au ucis, au ucis, au ucis.” Replica Domniței, îndelung aplaudată, a fost: „Elie Wiesel să nu uite: românii au fost uciși, au fost uciși, au fost uciși!” Nu era neapărat o contrazicere a lui Elie Wiesel, ci o completare.

Domnița este un om de lume. Nu stă mereu încruntată, cum stătea Octavian Paler, când îi judeca pe contemporani, ci râde adeseori din toată inima și are ea însăși umor. Principala ei armă este ironia, pe care o folosește mai ales în dialogurile cu… mine.

Odată, de vorbă cu ea, mi-am exprimat cu candoare nedumerirea:

Am observat că toate personalitățile au câte o amantă tânără. Numai eu nu am. Oare de ce?

Mă așteptam ca Domnița să mă laude, cam în felul ăsta: „pentru că ești un bărbat cinstit, care nu-și înșală nevasta.” Dar ea mi-a spus cu totul altceva:

Înseamnă că nu ești o personalitate.

Dar și eu știu să-i răspund. În primăvara anului trecut, într-o noapte, pe la ora 3, pentru că niciunul dintre noi nu dormea, i-am spus Domniței ce loc am găsit în grădină pentru puiul de vișin pe care tocmai îl primisem în dar. Domnița s-a bucurat:

Exact la acel loc mă gândisem și eu.

Apoi, a adăugat, ironică:

Vezi, spiritele mari se întâlnesc!

Iar eu am precizat:

Da, cu spiritele mici.

Și am râs apoi, amândoi, până în zori.

Ce să-i spun acum, când am trecut amândoi de șaptezeci de ani? Frumos ar fi să dau dovadă de optimism și să exclam: „La șaptezeci de ani începe viața!” Sau să o felicit pentru bunul-gust de care a dat dovadă când m-a ales ca soț (aruncând în lacul Herăstrău inelul de logodnă pe care îl avea de la alt bărbat). Eu prefer însă să o privesc cum doarme, în această dimineață, la ora 5, când abia începe să se ridice soarele. Mă gândesc la ea cu multă duioșie. Ieri mi-a spus pe un ton dojenitor: „Alex, Alex, de ce ai fost neatent și ai lăsat să treacă anii? De ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?” Așa e, n-am avut grijă. Iar acum nu se mai poate face nimic.