Artele la control

New York 1993, Bienala de artă contemporană: toate operele expuse sunt însoțite de lungi texte explicative și au mesaje politico-societale clare, tratând chestiuni relative la gen, rasă, clasă, sărăcie, imperialism etc. Veneția 2017: Bienala își propune să condamne fără echivoc colonialismul, sclavagismul, tratamentul aplicat migranților, precum și modul în care exploatăm resursele planetei. Avignon 2015: directorul Festivalului, Olivier Py, anunță că această ediție va fi dedicată genului, comunității LGBT și în special transsexualilor. Londra 2018: Târgul de artă contemporană este consacrat feminismului (idem, Târgul de artă din același an de la Buenos Aires). Florența 2018: regizorul Leo Muscato pune în scenă opera Carmen și schimbă finalul, Carmen fiind aceea care îl ucide, împușcându-l, pe Don José (e o revanșă simbolică, spune regizorul, față de mileniile de patriarhat în care femeia a fost oprimată). Veneția, New York, Paris (1968 și în anii următori): argentinianul Nicolas Garcia Uriburu colorează în verde, grație unui pigment (în fapt, o substanță folosită de NASA), laguna, East River și Sena – mesajul ecologic este evident. Sunt doar câteva dintre evenimentele artistice recente pe care le amintește reputata profesoară de filozofie Carole Talon-Hugon într-o carte densă, excelând prin rigoarea argumentației, intitulată Arta sub control (L’art sous contrôle, PUF, 2019). E vorba, cum am văzut, de forme ale artei societale, o artă a conținuturilor cu mesaje puternice. Regăsim temele ideologice în vogă astăzi, puse în circulație mai ales de către universitățile americane. Tot de la americani vine (teoretizat de feminista Kimberlé Crenshaw) și principiul intersecționalității, adică al coprezenței temelor LGBT, feministe, ecologice, post-coloniale etc. Raporturile de dominare (cuvânt cheie, echivalent pentru „lupta de clasă”), spune Crenshaw, trebuie studiate dintr-o triplă perspectivă – a rasei, a sexului și a clasei. Un exemplu uimitor al acestei imbricări a fost oferit de Manifesta, Bienala europeană itinerantă din 2018 de la Palermo. Aflăm dintr-o cronică din prestigiosul Journal des Arts că grădina botanică a orașului, „loc prin excelență al experienței coloniale ce transferă forțat speciile străine pentru aclimatizarea lor în solul indigen (…) a fost reconvertit simbolic în loc al migrării naturale a semințelor și al metisajului lor la acest ceas al globalizării”.

Promovarea acestor modalități de exprimare artistică (în care, în realitate, ideologicul primează în fața artisticului) a fost și este însoțită de recrudescența cenzurii, o cenzură exercitată și ea în numele unor grupuri, al unor comunități. Carole Talon-Hugon citează câteva dintre cazurile notorii din ultimii ani: linșajul mediatic al unor personalități – Roman Polanski, Woody Allen (vizat aici fiind omul, nu opera), cenzurarea unor expoziții de pictură – Balthus la New York, Egon Schiele în Austria (în afișele expoziției „părțile rușinoase” ale nudurilor au fost acoperite cu benzi de hârtie albă). Mai puțin cunoscute, alte manifestări ale cenzurii ne cufundă și mai adânc în absurd: o pânză reprezentând Cele douăsprezece munci ale lui Hercule, comandată special pentru sediul Parlamentului statului Washington, a fost refuzată la inițiativa unor doamne deputate, pe motiv că Hercule și-a omorât soția și copiii, iar pictura în cauză sugera un viol. O avocată britanică a cerut ca povestea Frumoasa din pădurea adormită să nu mai fie recomandată copiilor, deoarece sărutul final pe care îl dă prințul nu este liber consimțit, povestea propunând astfel modelul unui prădător sexual. Universitatea Columbia din New York a scos din programă Metamorfozele lui Ovidiu, întrucât textul conține prea multe violuri și răpiri. Să notăm și situațiile tot mai frecvente când cenzura privește „uzurparea de identitate” – spectacole de teatru în care personaje de culoare sunt jucate de actori albi. Și așa mai departe – exemplele sunt, vai !, puzderie. Atât arta, prin urmare, cât și instituțiile culturale se fac în tot mai mare măsură ecoul revendicărilor identitare (etnice, sexuale etc.). Criteriile estetice devin secundare, când nu sunt respinse cu totul (ca o rămășiță parazitară a patriarhatului – a fost una din concluziile unui colocviu recent desfășurat on-line chiar în România…). Prioritate au criteriile morale, fapt ce nu ar trebui să ne mire: în definitiv, artei i s-au atribuit finalități morale încă din Antichitate. Ceea ce este nou acum e că avem a face nu cu o morală generală, ci cu morale particulare, specifice – cum spuneam – diferitelor comunități. În aceste condiții, cenzura – departe de a fi prost văzută – apare ca o necesitate, ca un act militant justițiar. Mișcările de avangardă urmăreau să transgreseze morala, să provoace, să scandalizeze. Acum, dimpotrivă, arta angajată tinde să se supună , cuminte, unor norme morale rigide. Iar Carole Talon-Hugon are perfectă dreptate să observe că, de fapt, această artă este elitistă și se adresează celor deja convinși. Nu numai că nu e provocatoare, așa cum s-ar dori, ci e de-a dreptul previzibilă. Este ceea ce o face neinteresantă și efemeră.