Aproape orice se poate transforma în simbol: unirea dintre un obiect și o idee e atât de întinsă, încât epuizează practic lumea înconjurătoare. Imediat după căderea Zidului de la Berlin, atunci când lumea încă se freca la ochi și nu-i venea să creadă, doi muzicieni celebri au avut inițiative pe cât de simbolice, pe atât de șocante. Astfel, în prima jumătate a lunii noiembrie 1989, Mstislav Rostropovici (atunci cel mai cunoscut violoncelist în viață), fixat de mulți ani în Statele Unite, a descins incognito la Berlin. Fără să anunțe pe nimeni, s-a așezat cu violoncelul lui lângă funestul Zid și a început să cânte Bach, mai ales celebrele partite pentru violoncel solo. Era unicul mod în care memorabila figură a opoziției anti-comuniste din Uniunea Sovietică își putea afișa satisfacția pentru înfrângerea pe care sistemul detestat de el o suferea acum în văzul lumii; erau răzbunați anii de suferință și de marginalizare pe care muzicianul îi suferise în țara sa, înainte de a i se permite, în cele din urmă, emigrarea în America. La căderea Zidului, Rostropovici n-a ținut vreun discurs, n-a scris articole, n-a făcut declarații TV – a cântat Bach, știind că muzica ascultată în acele momente în centrul Berlinului face mai mult decât orice discurs. Anonim, așezat pe un scăunel, violoncelistul a continuat să cânte; oamenii treceau pe lângă el, unii îi aruncau câteva monezi în pălăria pe care rusul o pusese alături, apoi își vedeau de drum. Câte un berlinez mai educat muzical rămânea mirat de calitatea sunetului ce ieșea din violoncelul oprit pe stradă, îl urmărea fascinat un minut, dar trecea și el mai departe. Tot ce se întâmplase și continua să se întâmple în acele zile părea neverosimil. Peste puțin timp, s-a aflat totuși că cel care dăduse recitalul în aer liber fusese Rostropovici; gestul lui își îndeplinise funcția simbolică, așa că muzicianul s-a întors acasă.
Câteva zile mai târziu, în decembrie 1989, un alt muzician din Statele Unite avea o inițiativă la fel de surprinzătoare. Aflat în fruntea unei impresionante orchestre simfonice, compusă din instrumentiști și coriști germani și europeni, Leonard Bernstein, venit și el special în Europa pentru a asista la dărâmarea Zidului, a inclus în programul unui spectaculos concert Beethoven și Simfonia a IX-a. Pentru a marca momentul istoric trăit de Vechiul Continent, dirijorul și-a permis să modifice partitura originară a Simfoniei; în finalul ei, când versurile Odei lui Schiller se îmbină cu muzica, el a pus să se intoneze versul în forma următoare: Freiheit schöner Götterfunken în loc de Freude schöner Götterfunken, cum era în textul original – adică Libertate, în loc de Prietenie. Și așa a fost. Corul și orchestra au înălțat o odă libertății. Era cea mai urgentă dorință a zeci de milioane de est-europeni, treziți la lumină după o jumătate de secol de comunism. Freude cădea pe planul al doilea – cu cine să fi fost prieten? Cu un partid care își făcuse de cap decenii la rând? Cu poliția secretă STASI? Cu securiștii înarmați de la frontieră care te împușcau dacă încercai să treci dincolo de Zid? N-avea decât să mai aștepte minunata Freude! Pentru moment, aruncarea departe a lanțurilor reprezenta unica urgență; iar posibilitatea de a călători liber prin toată Germania însemna cea mai mare fericire permisă unui popor. Milioane de oameni au fost atunci de acord cu mica modificare a versului schillerian propusă de Bernstein. De la esteticienii romantici (germani la rândul lor!) știm că, față de toate celelalte arte, muzica posedă o calitate suplimentară: dispensându-se de cuvânt, culoare, formă și volum, ea se adresează unui strat al conștiinței mult mai adânc și la care toți oamenii, în principiu, au acces. Este arta ce se poate executa diferit, de la nivelul elementar la nivelul cel mai elaborat, fără ca influența ei asupra noastră să rămână mai puțin inexplicabilă. Poate de aceea „gesturile muzicale” au un ecou mai larg și mai durabil decât cele ale altor arte. Rostropovici și Bernstein au trecut în lumea umbrelor, dar gesturile lor continuă să fie prezente ca și cum ar fi fost făcute ieri.