Probabil e o simplă potrivire de cifre, dar faptul merită notat: Bruce Springsteen a scos al 20-lea său album de studio în 2020. Se intitulează Letter to You și a fost înregistrat în toamna lui 2019 într-un interval-record de numai patru zile. La două luni după lansarea oficială (23 octombrie 2020), discul e considerat o lucrare clasică, care nu va lipsi din clasamentele marilor realizări ale muzicii pop-rock ale acestei perioade. Etichetarea a fost, probabil, facilitată de faptul că stilul Springsteen e recognoscibil de la prima până la ultima notă. Împrejurarea că artistul a decis să-l înregistreze împreună cu vechea sa trupă de acompaniament, legendară și ea, E Streed Band, constituie o garanție a profesionalismului. Ceea ce nu poate garanta însă niciun instrumentist și niciun inginer de sunet — și nicio strategie de marketing agresivă — e calitatea creațiilor.
Or, încă o dată, cel mai mare muzician american pop-rock al ultimelor decenii nu se dezminte. În cariera unui creator de talia lui Bruce Springsteen problema nu e să inovezi, ci să nu cazi sub nivelul la care ai ajuns. Nici nu mai avea ce să mai inoveze, de altfel: a făcut, cu o strălucire neatinsă de niciun alt artist, trecerea de la folk-rock-ul anilor ’70, la jazz-rockul flamboaiant și de acolo la rock-ul narativ. Ghitarele electrice ale unei generații secătuite mental și moral de experiența războiului și drogurilor spuneau povestea unui personaj condamnat să străbată, însingurat, peisajul deprimat al unei Americi dezabuzate. Ceea ce a atras atenția în primele discuri a fost opțiunea spirituală. Din păcate, de-a lungul anilor, ea a pălit în fața unor alegeri politice eronate — cum s-a întâmplat, până la dimensiuni aproape caricaturale, în ultimul deceniu: și asta pentru că nu poți fi, simultan, și un răzvrătit radical, un obsedat al depărtărilor mistice, și, totodată, un conformist predictibil, așezat slugarnic la coada gloatei resentimentare.
Am scris frazele de mai sus cu gândul la contradicția care macină discursul public al lui Bruce Springsteen. Ca voce pretins civică, e doar unul dintre zecile sau sutele de mii de progresiști ce promovează o apologetică în acord cu doctrina corectitudinii politice. În totală opoziție, textele cântecelor sale au disperarea unei conștiințe scăpate din lungul prizonierat în infernul psihic al unei lumi fără valori morale. Ele vorbesc despre singurătate, neadaptare, depresie, suferință, magia universurilor spirituale, puritatea dragostei și găsirea algoritmului metafizic care să facă din trecerea dincolo un gest firesc, de asumare a destinului uman. E posibil ca această ruptură să se fi aflat la originea depresiei severe care — aflăm din autobiografia lui, Born to Run — nu l-a părăsit întreaga viață.
Într-adevăr, nu poți trăi nepedepsit vorbind cu aceeași gură despre lucruri plasate în violentă opoziție: pe de o parte, despre binefacerile socialismului de inspirație che-guevaristă, pe de alta, despre forța tămăduitoare a religiei, despre family values și valorile civilizației tradiționale. Ca și în cazul altor mari artiști prinși în mecanismul promovării sociale, lui Bruce Springsteen merită să-i asculți cântecele, nu discursurile dogite de la televiziuni sau de la reuniunile politice ale noii ortodoxii morale. Ceva îmi spune că pe cât de mult îmi place muzica lui, pe atât de mult mi-ar displăcea omul în carne și oase. Nu de safe spaces, nu de maladive forme ale vigilenței politice, nu de cancel culture și nu de reinstaurarea tabuurilor are nevoie umanitatea.
Să-l ascultăm, așadar, pe Bruce Springsteen cântând vocal, la ghitară, la pian și la muzicuță. Letter to You — un titlu voit vetust: cine mai scrie astăzi scrisori? — conține douăsprezece cântece. Ele sunt, în mod programatic, mesaje, răvașe, epistole, documente personale ce transcriu acel paradox care a făcut din compozițiile lui Bruce Springsteen modele de artă în care frustrările personale sunt amplificate de dificultatea actului comunicării. Unul dintre atuurile lui constă, de altfel, în abilitatea extraordinară de a-și transforma compozițiile în fascinante ședințe de auto-terapie. Din acest punct de vedere, cântărețul e un uimitor șaman descins pe o vastă arenă unde se dedă ritualurilor ce îmbină afirmarea fermă a crezurilor morale și căderea de tensiune a mărturisirii sfâșietoare.
La experiența muzicală de peste o jumătate de secol, e imposibil să detectezi în albumele lui Bruce Springsteen prezența vreunui element neintenționat. Totul e premeditat, până la cel mai neînsemnat amănunt. Coperta însăși, care conține imaginea-portret a artistului din perioada când a susținut seria de spectacole de pe Broadway, de la Walter Kerr Theatre din New York, e parte a desenului narativ-muzical. Rezultatul acelui proiect, cu un succes colosal (în loc de șase săptămâni, cum fusese programat, a durat peste un an, între octombrie 2017 și decembrie 2018) s-a materializat în discul audio Springsteen on Broadway și în filmul cu același nume realizat de Netflix. Chipul lui Springsteen, cumva atemporal — un bărbat nici tânăr, nici bătrân, de o rasă incertă (ar putea fi un nordic, dar trăsăturile dominante par a aparține unui American-Indian) — e rigid, decupat într-o geometrie severă. Ochii, micșorați de contactul cu aerul rece al iernii, par să privească spre un univers interior. E, poate, chiar imaginea acelui Isus al epocii electronice, îmbrăcat într-o haină scurtă de piele, evocat într-unul dintre cântece. Posterul de promovare al albumului înfățișează și decorul în care evoluează personajul: un New York de la începutul secolului al XX-lea, depopulat și straniu, de pe vremea când se circula cu trăsura. Ca într-o shakespeareană poveste de iarnă, peste clădiri, obiecte și oameni cade, ca un verdict nemilos, zăpada.
Piesele sunt gândite într-o succesiune logică, potențându-se unele pe altele, după un algoritm ușor de descifrat. În cazul de față, ele alcătuiesc un tratat despre arta de a înfrânge adversitățile vieții și despre foloasele neașteptate ale îmbătrânirii. Așa se explică de ce tonalitatea generală e mai degrabă luminoasă, zburdalnică, plină de dinamism și fervoare, chiar și atunci când textele subminează carapacea de energie a părții muzicale. Albumul conține și câteva compoziții mai vechi, de dinaintea debutului discografic din 1973. Ele n-au fost înregistrate pe niciunul dintre albumele anterioare. E vorba de „If I Was the Priest“, „Janey Needs a Shooter“ și „Songs for Orphans“. Primele două au fost oferite lui Allan Clarke (solistul faimoasei trupe Hollies), respectiv, lui Warren Zevon, protagoniști ai unor inspirate variante.
Primul cântec al albumului sună aproape ca o amenințare: „One Mi- nute You’re Here (Next Minute You’re Gone)“ („Acum ești aici/ (Și-ntr-o clipă-ai dispărut“). Avertismentul ne plasează într-un univers terorizat de iminența dispariției, fragil până la insignifianță și invizibilitate. Vo- cea lirică aparține unui învins — rătăcitorul obligat să se întoarcă acasă. Dar ceea ce găsește nu e raiul pierdut, ci o lume decrepită, înconjurată de un râu cu maluri murdare, sub stelele stinse, „negre ca piatra“. Singuraticul călătorește cu un „tren mare și negru“, a cărui destinație e, desigur, moartea. Imaginea va reapărea, sub forma unui „tren în flăcări“, într-un cântec ulterior („Burnin’ Train“). Acolo, sentimentul inutilității, al ratării, al anihilării voinței e exprimat printr-o explozie a ritmului — asemeni inimii gata să sară din piept —, prin solourile violente ale ghitarei și prin agresivitatea bateriei, care marchează parcursul infernal în cadența îndrăcită a unei locomotive turate la maximum: „Zero’s my number /Time is my hunter/ I wanted you to heal me/ But instead you set me on fire“ („Sunt un zero barat/ De timp vânat/ Credeam c-o să mă vindeci pe loc/ Dar tu mi-ai trezit al patimei foc“).
Nu e prea mult loc pentru premeditare în aceste cântece. Artistul trăiește sub imperiul urgenței: mesajele sunt expediate direct, fără precauții și intermediari. Letter to You, cântecul titular, propune o artă poetică explicită, o „carte de învățătură“ condensată și, totodată, un fel de testament spiritual. Îngenuncheat de experiențele prin care a trecut, înfrânt, dar fără să-și recunoască eșecul, autorul adoptă o poziție îndurerat-romantică. El simte nevoia să treacă mai departe învățămintele unei vieți dominate de suferință, umilințe, dar și de scurte străfulgerări de bucurie paradiziacă. Caracterul epic al cântecului e subliniat de prezența insistentă a instrumentelor cu clape, într-o linie melodică amplificată de virulența chitarei și a bateriei, dar și de vehemența vocii conștiente că experiențele nu pot fi, de fapt, comunicate. Ele trebuie trăite, cu dramatismul sau exuberanța lor.
Un album al trecerii, așadar, al tranzientului și al meditației melancolice asupra vieții scurse într-o stare de uimire, neliniște, singurătate și spaime. Toate aceste teme s-au adunat într-o suită coerentă, în care măștile anterioare ale sinelui au fost înlocuite de vocea adevărului ultim. Lucrul e cu atât mai surprinzător cu cât forma de comunicare e sentimentală, ilustrată de mici ficțiuni ce strălucesc, asemeni unor reclame de neon pe fondul unui întuneric dens, într-un spațiu al nedeterminării și pustietății. Toate acestea sunt puse în evidență prin folosirea tehnicii de înregistrare brevetate în anii ’70 de Phil Spector, așa-numitul wall of sound. Ea conferă profunzime și rotunjime unui discurs muzical în care alternanțele riff-urilor agresive, dinamice până la violență, sunt armonizate cu depresiunile ghitarei reci și ale vocii vălurite, retrase în spatele emoțiilor pe care nu le poate controla și aproape că nici nu-și mai propune să le exprime.
Letter to You e, cu sau fără intenție, un album retrospectiv, un parcurs emoțional racordat la aproape toate formulele anterioare practicate de artist în lunga și extraordinara sa carieră. Vechile obsesii sunt îmbrăcate în haine de gală, făcând aproape de nerecunoscut abordările trecute. Transpunerile acestora sunt, adeseori, burlești, ca în If I Was the Priest, unde personajul-narator se imaginează ca fiind preot, la dreapta unui Isus-șerif dintr-o mitologie religioasă transpusă în decorul unui western. Ca în cele mai bune compoziții ale lui Bob Dylan, blasfemia e răscumpărată de patetismul autentic al suferinței și de calitatea mărturisirii, a neputinței de a vindeca bolile morale ale lumii.
Dacă Noica ar fi fost cronicar muzical, ar fi încheiat, probabil, articolul de față vorbind despre triumful sentimentului rockerist al ființei. Ca străvechi admirator al lui The Boss, aș spune doar că i-am ascultat noul disc cu senzațiile înfiorate cu care recitești cărțile care te-au fermecat în copilărie. Cu nostalgie, adică, dar și cu oarecare teamă. Lectura sonoră a confirmat, din fericire, speranțele.