La început am crezut că am sub ochi cîteva jocuri gratuite de imaginaţie sarcastică: pe un poştaş îl apucă damblaua după ce o viaţă a bătut străzile oraşului spre a împărţi scrisori, un profesor cu aplomb retoric îşi ţine cursul în faţa unei săli goale, un solitar mizantrop născoceşte o pereche de ochelari ale căror lentile şterg conturul oamenilor, un domn începe să întinerească sub efectul euforic al răului pe care îl face semenilor, un altul se sfrijeşte pînă la idioţenie sub influenţa nefastă a bunăstării abundente, o pereche de soţi sînt la un pas de a-şi vinde sufletul din dorinţa de a-l învia pe copilul decedat, un avocat înnebuneşte apărînd o femeie a cărei identitate se multiplică la infinit, un popor citeşte pe rupte pentru a memora cît mai mult în vederea veşniciei care îl aşteaptă după moarte. Toate aceste ipostaze par desprinse dintr-un ospiciu de suflete rătăcite.
Numai că, pe măsură ce citeam, simţeam că ospiciul, departe de a fi rodul imaginaţiei autorului, se strecura treptat în realitate, alcătuind tocmai balamucul colectiv pe care îl respirăm cu toții. Sau cel pe care îl vom trăi în scurt timp. Atunci am înţeles că Horia Vicenţiu Pătraşcu nu plăsmuieşte situaţii insolite, ci ne descrie viitorul graţie unui fler de anticipaţie filosofică. În ciuda subtitlului, povestirile de aici nu au nimic fantastic în ele, ci sînt o privire prin gaura cheii către colapsul spre care ne îndreptăm. Horia Pătraşcu scrie proză de anticipaţie, nu povestiri cu intrigă scrîntită. E drept, universul din carte are tenta tembelă a ființelor dezaxate, numai că noi înșine am încetat de a mai avea o axă stabilă.
Citindu-i nuvelele, o imagine mi-a revenit cu încăpățînare în minte, cu toate că nu e de găsit în volum: naufragiul balenelor. Lumea pe care o descrie Horia Pătrașcu are ceva din macabrul fenomen al derivei uriașelor mamifere de apă. Instinctul orientării le este alterat de o stricare a simțului spațiului, dar cauza nu stă într-o dereglare lăuntrică, ci în detracarea cîmpului electromagnetic al Pămîntului. Aura planetei, devastată de invazia umană, se chircește modificîndu-și frecvența. E ca și cum Terra se răzbună pe excesul descreierat cu care i-am scormonit măruntaiele, i-am răscolit scoarța, i-am murdărit aerul. Urmarea este că orice fenomen ciclic de tip migrator o ia razna: păsările nu-și mai nimeresc ținta, nu mai știu să se întoarcă de unde au plecat. Curenții oceanici își pierd direcția, vîrtejul uraganelor se iscă haotic, buluceala norilor capătă o tentă cu totul imprevizibilă, focarele seismice izbucnesc din nimic. Iar balenele sfîrșesc lamentabil pe nisipul coastelor. La oameni, deriva loveşte cu precădere spiritul, în virtutea unei țicneli pe care nici măcar nu o mai pot constata ca atare. Sîntem prinși într-o nebunie ale cărei simptome nu se mai ridică în planul conștiinței. Sîntem dezaxați fără s-o știm, ba chiar găsim în dezaxare un prilej de mîndrie. Sîntem niște balene ajunse la capătul drumului, atîta doar că ne închipuim că sîntem la apoteoza istoriei.
Volumul e o analectă de mărturii despre detracarea stofei umane. Situaţiile extravagante pe care autorul le descrie nu sînt mici rătăciri cu putinţă a de fi corijate, ci secvenţe autonome din marea prăvălire în groapa degradării. Omenirea e în naufragiu, iar Horia Pătraşcu îi descrie simptomele. E ceva escatologic în povestirile lui, o adiere macabră de sfîrșit de lume. La început m-am lăsat furat de albia de ironie în care autorul își scaldă nuvelele. Apoi am început să rîd cu un ochi și cu celălalt să plîng, fiindcă probabilitatea ca într-o zi să intru în pielea personajelor e considerabilă.
De pildă, nuvela cu profesorul predîndu-și lecția în sala goală e antologică. „În fața tablei stătea un profesor trecut de cincizeci de ani. Se întorcea cînd spre tablă, cînd spre sală, discutînd cu pasiune, cu modulații peremptorii, adîncit cu totul într-un univers de simboluri, de litere, linii, cifre, figuri geometrice și săgeți. Se apropie de catedră, își privi ceasul așezat lîngă niște hîrtii și cărți, își trecu mîna prin părul bogat și grizonat și își reluă firul expunerii cufundîndu-se din nou în lumea lui alternativă pe care încerca să o facă să intersecteze cumva cu lumea reală. Profesorul era înalt, avea o constituție robustă și o vioiciune neobișnuită a vorbirii. Din poziția lui, Francisc nu putea vedea băncile studenților. Parcă venindu-i în ajutor, profesorul se întoarse într-un unghi «mort»: Francisc putea acum să deschidă ușa mai larg fără să riște să fie văzut de el. Studenții prezenți în sală nu-i stârneau griji: pentru ei nu ar fi fost decât unul dintre mulții rătăciți care își bagă și scot capul în amfiteatre repede lămuriți că nu au găsit ceea ce caută. Cu greu reuși să-și păstreze stăpînirea de sine și să închidă la loc ușa pe tăcute, când în locul studenților i se înfățișară zeci de bănci și scaune goale înconjurate de cei patru pereți; profesorul de matematici continua să vorbească cu pasiune. Francisc se clătină. Așadar nu era singurul, același truc al vorbirii publice de unul singur îl mai găsise un profesor de matematici trecut de cincizeci de ani. Nu mai putea gîndi nimic, nu mai putea formula nici o idee coerentă. Pur și simplu înregistra cele ce i se întâmplau fără să se mai gîndească la concluzii și semnificații“. (p. 33).
cu cazania pedagogică a vorbitului la pereți sîntem în miezul învățămîntului de azi, fiindcă ce altceva este trăncăneala solitară în fața unui laptop în care vezi iconițele inerte ale unor chipuri adolescentine? Între a vorbi la pereți și a ține un curs în fața laptopului e o deosebire de grad psihologic, dar nu de natură educativă. Pedagogic vorbind, trăim un colaps pe care Horia Pătrașcu îl descrie cu fler. Învățămîntul online e ca o partidă de tenis jucată cu mîna altuia. O farsă de instrucție în care dascălul se plictisește vorbind în gol, în timp ce ascultătorii (elevi sau studenți) își mîngîie pisica, își sorb cafeaua, trag în piept fumul țigării, își scarmănă nările, se scarpină la gîlme, sau se întind sub plapumă, devastați de cît de morocănoasă e clipa. A preda online înseamnă să fii complicele unei letargii subînțelese, în care fiecare se preface că ia în serios o înșelăciune a cărei intrigă se țese amarnic de la distanță. Învățămîntul online este informare fără instrucție, e rutină fără deznodămînt didactic, e dăscălie fără educație. E bîțîială dizgrațioasă fără muzică de fond. E transpunerea în realitate a nuvelei lui Horia Pătrașcu.
De la aula liceului se poate trece la spațiul public. Cultural vorbind, prăbușirea e fără cusur: nici o sală, nici un amfiteatru, nici o galerie nu mai primește pe nimeni. Actori, cîntăreți, pictori, bufoni sau oratori, toți au intrat în chesat impus. Un faliment de breaslă prin prerogativă sanitară. În schimb, scriitorii au devenit actori. Lansările de carte se fac online, într-un simulacru de colocviu ce te duce cu gîndul la ședințele de psihoterapie dintr-un ospiciu. Cinci scribi bîlbîiți se privesc pe ecranul calculatorului, trăind cu iluzia că alții îi privesc cu admirație. Vorbesc alandala despre un cotor de pagini pe care nimeni nu le va citi vreodată. O piesă de teatru absurd cu momîi pe post de genii bolborosind nimicuri.
Homo sapiens a ajuns să fie propria lui caricatură, un soi de farsă deplorabilă căreia Horia Pătrașcu îi surprinde în chip fidel trăsăturile. În autor pîlpîie un demon cîrtitor, un spiriduș deștept, un lemur sprințar. Volumul e o mostră de deșteptăciune a cărei principală sursă stă în exercițiul făcut la palestra filosofică. Asemenea povestiri nu pot fi scrise de un literat, ci doar de un gînditor îndelung hîrșit în cotloanele gîndirii speculative. Imperativul lui Horia Pătrașcu e spiritul de frondă, unealta lui e sarcasmul, atuul lui e talentul. La capătul volumului, cum spuneam, cu un ochi hohotești și cu celălalt bolești. Un volum care merita să fie nominalizat pentru „Cartea anului“ la România literară, atîta doar că a fost publicat prea tîrziu.