În ediții accesibile și stilistic firești, la Cartea Românească Educațional din Iași, care preia astfel o parte din tradiția centenarei edituri bucureștene Cartea Românească, au apărut două traduceri semnate de un specialist în limba și literatura franceză, Irinel Antoniu. Cărțile sunt menite mai ales apropierii tinerilor de marea cultură și chiar în acest scop au fost scrise de Antoine Compagnon (n. 1950 la Bruxelles), teoretician și istoric al literaturii, comparatist, profesor la Sorbona, dar și la multe alte universități nu doar europene.
Antoine Compagnon e bine cunoscut în România, a venit aici de numeroase ori, fiind și doctor h.c. al universităților din București și Timișoara, astfel încât un cititor care vrea să-și amintească rapid lunga sa listă de realizări, publicații, premii sau disctincții, e de ajuns să citească discursurile rostite cu aceste prilejuri. Voi cita doar câteva cuvinte ale profesorului Mircea Martin, membru corespondent al Academiei, care subliniază că laureatul „nu este un mandarin care să-și cultive grădina într-o orgolioasă izolare“, ci o „persoană socialmente angajată, dispusă să-și asume nu numai responsabilități culturale și științifice, dar și de ordin organizațional și civic [..] La numai 67 de ani, Antoine Compagnon a primit înalte distincții: cavaler al Legiunii de Onoare, ofițer în Ordinul Național al Meritului, comandor al Palmelor Academice, ofițer al Artelor și Literelor. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe, al Academiei Europene, al Academiei Britanice, este doctor HC al King’ s College din Londra și al Universității din Liège, a primit premiul «Claude Lévi-Strauss» și alte premii“ între care și pentru cartea sa Antimodernii, tradusă și în România, în 2008.
Unul dintre „antimodernii“ preferați ai lui Compagnon rămâne Baudelaire, despre care a scris mai multe cărți, recent publicata O vară cu Baudelaire fiind însă, cum el însuși spune, cea mai mare provocare pentru modul în care își dorește prezentarea poetului. „Să vorbesc vara despre Baudelaire părea (…) o provocare nemăsurată… Baudelaire, care a cunoscut soarele cand tatăl lui vitreg, pentru a-l aduce pe calea dreaptă, l-a trimis în mările Sudului la douăzeci de ani, a făcut cale-ntoarsă în insula Bourbon și s-a întors repede pe malul nordic al insulei Saint-Louis, pentru a nu mai părăsi Parisul, cu excepția câtorva sejururi la mama lui, retrasă la Honfleur, și a ultimului și dezastruosului exil la Bruxelles. O toamnă cu Baudelaire ar fi fost mult mai potrivită, un anotimp mort, când zilele se micșorează (…)“
Compagnon mărturisește că a hotărât să se apropie de Baudelaire „în salturi“, „fără grija de a spune totul“, căutând doar să determine un număr cât mai mare de cititori „să intre în librării și să regăsească drumul Florilor răului și al Micilor poeme în proză“. Mizând pe prima întâlnire a unui tânăr cu un poet ca imagine formatoare, autorul îl dezvăluie pe Baudelaire ca oglindă poetică a epocii sale, sugerează complexitatea modului său de a aborda arta, călătoria ca inițiere, dar și inocența, boala, retragerea din lume, modul de a privi neconvențional lucrurile, trasându-i dimensiunile simbolice, fără povara sentimentalismului. În vremurile noastre atât de încercate, „când tot pământul într-o celulă e schimbat“, spre a cita doar un vers din autorul Florilor Răului care se potrivește, vai, atât de bine zilelor de acum, un selfie din anii școlii alături de Baudelaire poate avea putere liniștitoare. Apăsarea nu e decât un capac ce poate fi dat de-o parte, gratiile sunt șuvoaiele ploii, nu lumea de afară trebuie contemplată, ci ideile și realitatea lăuntrică. Să nu uităm că Les fleurs du mal se deschide cu Bénédiction, care descrie un poet cu seninătate lăuntrică netulburată.
Simbolismul, la care ajunge volens-nolens oricine începe să cerceteze lumea prin lentila baudelairiană se potrivește foarte bine și cu a doua carte din Compagnon apărută recent : care îl are, printre temele sale de meditație, și pe Klimt. În Ferragosto (cuvântul denumește o străveche sărbătoare marianică din Italia, legată de creștere, bunăstare și rodnicie), iubirea protagonistului pentru o arhitectă italiană, Alessandra, femeie modernă, care se consacră nu doar sentimentelor, ci și meseriei sale, devine pretextul trezirii pasiunii pentru arhitectura și cultura orașelor prin care călătoresc cei doi îndrăgostiți : Milano, Londra, Bath, Veneția, Viena… și aici devine inevitabilă întâlnirea cu simbolismul și expresionismul.
Dar cartea îndeamnă și la căutarea înțelesurilor iubirii, în general : „Planul meu era să-i arăt Alessandrei că dragostea ei pentru mine nu este distructivă în sine, că are un loc în economia vieții ei, că dragostea și munca nu sunt incompatibile, că dragostea noastră, prin urmare, nu este nebunească. Sugerându-i să petrecem un timp la Veneția, aveam aerul că vreau să-și termine studiul despre teatrele în secolul al XVIIIlea, despre care îmi vorbise la Bath, când ne plimbam prin Henrietta Park. O incitam să creadă că viața de zi cu zi împreună cu mine este suportabilă, că nu ne vom pierde tot timpul în excesele corpurilor și ale cuvintelor…“ Verile petrecute în călătoriile alese de Compagnon îndeamnă la curajul dăruirii în iubire, dar sunt, pe de altă parte și un avertisment: sfatul de a acumula lumina solară a culturii descoperite la tinerețe, provizie de drum lung.