Liane Moriarty a debutat în literatură în anul 2004, cînd avea 38 de ani (născută în 1966 la Sidney). Dar marele succes a venit după zece ani de activitate, cu al cincilea roman: Marile minciuni nevinovate (Big Little Lies, 2014, la noi Editura Trei, 2015). Acest roman a cunoscut foarte repede un succes mondial, fiind ecranizat sub forma unui serial, cu Nicole Kidmann și Reese Witherspoon în rolurile principale. Următoarele romane s-au bucurat de aceeași primire bună, intrînd în categoria „New York Times Best Sellers“. Interesul s-a transmis și primelor cărți, astfel încît astăzi Liane Moriarty are opt romane traduse în toată lumea, în 39 de limbi, și vîndute în peste 14 milioane de exemplare. Cel mai recent apărut (2018, la noi 2020, Editura Trei) este Nouă străini (Night Perfect Strangers).
În literatura australiană, care nu e foarte bogată, deși are un laureat Nobel (Patrick White, 1973), Liane Moriarty are de pe acum un loc important. Șase dintre cele opt romane ale sale s-au tradus și în limba română. Traducerea masivului roman Nouă străini îi aparține Luminiței Gavrilă – o traducătoare experimentată – și reprezintă o reușită.
Nouă străini se situează într-un trend cu succes verificat: e o poveste contemporană impregnată cu descripție și analize sociale și psihologice, o istorie multistrat care adună într-o situație specială personaje diferite, înfățișate credibil și care stîrnesc interesul. Firul principal este al unui thriller. Are destul suspans pentru a menține atenția cititorului ce devine tot mai curios să afle „ce se mai întîmplă“și un crescendo realizat cu meșteșug. Dar textul nu abandonează planurile mai profunde ale biografiilor celor ajunși în centrul de relaxare Casa Tranquillium, unde îi așteaptă un sejur de zece zile pentru „transformarea totală a corpului și minții“, cum îi asigură anunțul.
Schema romanului e una binecunoscută: cei nouă „complet străini“ajung într-un loc izolat (șase ore de condus, la nord-vest de Sidney). Țelurile lor sînt diferite ca și experiențele anterioare. Relatarea se face, pe rînd, din perspectiva fiecăruia. Vocea naratorului este mereu una din afară, relatarea e la persoana a treia, dar naratorul are acces, într-un capitol, doar la perspectiva unui singur personaj, care nu știe ce gîndesc ceilalți, le urmărește doar comportamentul exterior. Lucrul acesta e dificil de realizat, dar autoarea îl stăpînește foarte bine și rezultatul e agreabil pentru cititor, care vede ansamblul personajelor și pe fiecare în parte din unghiul fiecăruia. Imaginea globală se construiește ca un mozaic de piese diferite. Desigur, fiecare personaj se vede și pe sine, altfel decît îl percep ceilalți. Sînt în total 12 puncte de vedere: ale celor nouă „clienți“, al șefei stabilimentului, Masha, o imigrantă din spațiul sovietic, înainte de destrămarea lui, al asistentului ei devotat, Yao, și al asistentei ei, mai ștearsă, Dalila. Vocea unui narator omniscient se aude foarte tîrziu, în capitolele scurte cuprinzînd epilogul.
Ponderea personajelor, prin numărul și întinderea capitolelor care le poartă numele și le conțin percepția, este diferită. Rolul principal îl are Frances, o scriitoare între două vîrste, ca autoarea, specializată în romane de dragoste. În Australia chiar există o organizație a autorilor de romane de dragoste. Frances se află într-un moment dificil: două edituri diferite îi refuză un roman. A venit la o cură de relaxare și uitare. Lars, e avocat, specialist în divorțuri, și reprezintă doar femeile, ajutîndu-le să-și jumulească foștii soți. Tony este o fostă vedetă a fotbalului australian, un fel de rugby jucat pe teren oval, cu minge ovală. Tony s-a retras din sport, și-a luat un nume fals, s-a îngrășat și suferă de spleen, de care ar vrea să scape. Ben și Jessica formează un cuplu tînăr. Au cîștigat la loterie o sumă imensă, nu mai știu cum să cheltuiască banii, dar relația lor s-a uzat, se plictisesc, vor o terapie de cuplu. Carmel e o mamă cu patru fete care au crescut, suferă de obsesia că e prea grasă, ceea ce nici măcar nu e adevărat. În sfîrșit, Napoleon, Heather și fiica lor, Zoe, au venit să aniverseze cei 21 de ani ai lui Zoe, dar și să comemoreze trei de la moartea lui Zach, fratele geamăn al lui Zoe, care s-a sinucis inexplicabil cînd împlinea 18 ani. Vor să fie împreună cu acest prilej într-un loc nou.
Romanul începe lent, așezat, personajele se adună pe rînd și se acomodează reședinței lor pentru zilele viitoare, se tatonează între ele și, în forul interior al fiecăruia, rememorează împrejurările care i-au îndemnat să ajungă la Casa Tranquillium. Gazda, Masha, și ajutoarele ei, îi îndrumă și îi fac să intre în programul prestabilit, cu părți comune și părți personalizate. Mesele se iau în comun, dar fiecare oaspete capătă un meniu aparte. Momentele de surpriză plăcută alternează cu contrarietăți: bagajele le-au fost inspectate și elementele „dosite“au fost confiscate. Li se comunicase că la Tranquillium sînt interzise alcoolul, cafeaua, dulciurile și în general tot ce nu e oferit de terapeuții casei. Dar chiar așa? Lui Ben îi este parcat Lamborghini-ul galben, la care ține mai mult decît la Jessica, într-un loc necunoscut lui. Ca și mașinile celorlalți. Ca și telefoanele mobile și alte mijloace de comunicare.
încet, foarte învăluit, cu „hrană sănătoasă“și ședințe de terapie, dar și cu o „perioadă de tăcere“care va dura cinci zile din cele zece cît ține toată cura, cei nouă străini devin prizonierii Mashei. Tăcerea are rolul de a „liniști creierul-maimuță“, care, la omul modern, nu se poate concentra mult timp la un lucru. Fără televizor, radio, internet, clienții Mashei se afundă în meditații, masaje, contemplații nocturne. Totul e „spre binele lor“.
Și tot spre binele lor, Masha organizează o ședință de terapie în care „pentru trezirea simțurilor“ le pune în sucurile naturale, personalizate și tonice un „microdozaj“de Lucy – cea din cerul-cu-diamante, evident – și psilocibină. Plus un pic de „substanță empatogenă“, mai neaoș zis: ecstasy. Oaspeții reacționează slab împotriva ideii, cînd își dau seama că e ceva ciudat cu ei. Unora chiar începe să le placă. Unii sînt contra, dar divergențele de opinii nu pot închega un protest coerent și puternic. Masha îi domină și îi manevrează.
Romanul devine o parabolă a dictaturii, dar nu a uneia violente, ci a uneia insidioase, care manipulează. Tot cu manevrele clasice, pe care Masha le-a învățat pe viu în copilăria și tinerețea ei sovietice: dezbinare, iluzie, promisiunea că va fi bine și supușii vor intra într-o fază superioară a vieții lor. Ceea ce le făcea plăcere este confiscat pentru că „nu e sănătos“, le poate afecta „binele“, sinonim cu „viitorul de aur al omenirii“, promis de comuniști. Dar Masha o ia razna, pentru că ea vrea cu adevărat să producă niște „oameni noi“, iar „clienții“nu sînt destul de docili. Asistenta Dalila o părăsește fugind cu Lamborghini-ul lui Ben pînă la primul aeroport. Yao rămîne cu ea, simbol al acolitului fidel sedus de lider și aprobîndu-i cele mai demențiale inițiative.
N-o să dezvălui întreaga acțiune și finalurile care sînt multiple pentru că fiecare protagonist are soarta lui, diferită de a celorlalți. Doar că ei se întorc în lume mai mult sau mai puțin transformați și traumatizați. Iar Masha apare deodată, peste cinci ani, în ochii uimiți ai unora dintre cei care o cunosc. Își continuă „terapiile“și apare la televizor ca să explice programele ei „de dezvoltare personală specială“. Moderatoarea o întreabă dacă substanțele folosite (în locuri secrete) sînt ilegale. Masha confirmă: „Din păcate, da. Dar lucrurile nu vor rămîne așa la nesfîrșit“.
Romanul lui Liane Moriarty este inteligent, bine scris, antrenant, cu un display larg de eroi tipici pentru lumea contemporană. Statutul de best seller se justifică. În plus, cartea are o supra-idee puternică: o persoană tenace, fără scrupule și cu mult tupeu poate produce manipulări incredibile. Iar o societate prea îmbuibată, anxioasă și cam bezmetică le înghite foarte ușor: ca pe o doză de ecstasy. Pentru a cădea în sclavie, la cheremul oricărui „experiment“. Tema aceasta dă greutate romanului și-l deosebește de un simplu thriller.