Unul dintre meritele volumului recent al lui George Vulturescu (Lucian Blaga. Ipostazele „harfei de-ntuneric“, 2020) este modul riguros și temeinic în care își argumentează teoriile , prin citarea precisă a unor pasaje, multe dintre ele mai puțin familiare chiar unui cititor atent al lui Blaga, din opera poetului-filosof. Excesul de citate într-o exegeză poate să fie util numai dacă autorul ei țintește precis. Acesta este cazul lui George Vulturescu la care secvențele reproduse sunt foarte succinte, dar și numeroase, a testând nu numai o cunoaș tere bună a materialului la care se referă, dar și o reflecție aprofundată. Astfel în partea a doua a cărții (Metafora Drumului în opera lui L. Blaga, după ce prima parte se intitula De la Poemele luminii la Minunile întunericului), poetul contemporan nouă alege un număr impresionant de pasaje referitoare direct sau doar indirect la drum grupân-du-le pentru a dovedi semnificația de traseu al psihismelor, drum metafizic și drum căutare pe care conceptul le are în opera clasicului.
De fapt, volumul lui George Vulturescu se compune din patru „cărți“, patru studii relativ autonome, împărțite fiecare în mai multe capitole. Pe primele două dintre aceste studii le-am și numit mai sus. Al treilea este intitulat Ipostaze ale poetului/poeziei în opera lui L. Blaga, iar ultimul, în afinitate cu cel dintâi, se referă la „Umbra“ din „Poemele luminii“.
După Vulturescu, Lucian Blaga ar fi autorul unui vers unic în literatură (nu doar română), întrucât el – de fapt poetul generic, Orfeul oricărui timp și spațiu – cântă „pe harfă de-ntuneric“. Cuvintele aparțin cunoscutei poezii Liniște (1919) și George Vulturescu decupează foarte interesant acest segment de vers din contextul poemului, unul destul de explicit. În Liniște, cum se știe, este exprimată ideea unui „glas străin“ care cântă în pieptul unui poet ca o reflexie a „strămoșilor“ ce vin să-și trăiască viața netrăită în trupul urmașilor. Urmează întrebarea legitimă: sufletul unui trăitor azi, în ce „piept“ străin își va cânta pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat/ şi frânta bucurie de viaţă.
De aici pornește interpretarea noului hermeneut al lui Blaga, având principala ipoteză că tit l u l cu care poetul de la Lancrăm a intrat în conștiința publică și chiar într-o mitologie convenabilă, Poemele luminii, „contrastează cu întregul volum“. El exaltă cu precădere „minunile întunericului“ și „noaptea elementelor“, fundalul cosmic, negru precum știm de la astronauți, la Blaga el fiind „glia neagră a tăriilor“.
Recunoscând originalitatea acestui punct de vedere și argumentele lui George Vulturescu, trebuie spus că, totuși, invocarea – și încă în pasaje puternice – a luminii, îl poate institui pe Blaga drept poet al luminii. Dau numai câteva citate lapidare, după modelul propus chiar de poetul din Nord, care se dovedește un abil interpret al textelor lirice. Găsim așadar: lumina creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă; un vifor nebun de lumină; eu cu lumina mea sporesc a lumii taină etc. Până şi iadul lui Blaga e luminos, atât de luminos, încât iluminează Paradisul: De unde-şi are raiul –/ lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui!
George Vulturescu evidențiază sensurile negative pe care le are lumina la Blaga, „mai numeroase“ decât cele pozitive, precum și faptul că întunericul, ca și orbirea, are o funcție benefică și este dorit de poet. Orbul, eventual Marele Orb, are acces la o altă lumină, șederea în peșteră poate fi o revelație a acestei lumini diferite într-o lume care nu e tenebroasă, ci un spațiu generator de energii.
Se înțelege că interpretările lui George Vulturescu sunt niște revelații personale pe care cititorul le poate primi sau refuza, parțial ori în totalitate, dar ele au calitatea că sunt descifrări plauzibile și întemeiate pe text ale operei lui Blaga și au un caracter novator . Dar constituie și un stimul benefic pentru lectură. Îi mulțumesc că pe mine, de pildă, m-a stârnit să recitesc vreo jumătate din lirica lui Lucian Blaga, un exercițiu pozitiv. Și am făcut-o printr-o nouă grilă de lectură, cea propusă de autorul volumului.
Ca poet, George Vulturescu nu datorează foarte mult și în niciun caz pe cale directă autorilor de care s-a ocupat în interpretările sale recente: Ștefan Aug. Doinaș și, acum, Lucian Blaga. El este un creator care topește mai multe experiențe poetice, formân- du-și uneori un aliaj personal. Felul în care s-a ocupat de cei doi este unul specific criticii literare și semioticii, dovedind abilitate și rigoare, puncte de vedere inovatoare care se rețin în bibliografia poeților analizați, cu acribie și supunere la text, precum și cu luarea în considerare serioasă a altor puncte de vedere, exprimate mai înainte.
Chiar dacă sunt îndrăznețe și uneori contrariază cititorul, concluziile și deslușirile din acest volum, ca și din cel precedent, au în spate un registru de argumente și se cuvin privite cu atenție, fiind, cum spuneam, și profitabile pentru (re)apropierea de poezia analizată. Din această perspectivă, poetul – devenit o prețioasă călăuză – trebuie nu doar felicitat, ci și încurajat să își continue căutările.