La zece ani de la precedentul volum de poezie, Copilul din mașina galbenă, un nou volum al poetei basarabene Irina Nechit vede lumina tiparului la Editura Cartea Românească: Masa de sărbătoare, 96 p., 2020.
Fluidul și efemerul, dublul și pragul, viața și moartea sunt perechi din a căror tensiune se configurează poezia Irinei Nechit. Întâlnirea dintre două lumi, una acvatică și una a oamenilor, este convertită liric. Cea acvatică, prin poemul Cercul de apă, deschide volumul pentru a continua cu Prutul, Grădina scufundată, Acvariu, Valul, Fragmente cu nuferi, Zăpada, Scafandrul, marea, pești, corăbii, marinari, o întreagă simbolistică acvatică fiind risipită pe teritoriul volumului. Lumea acvatică este o oglindă fluidă. În ea se adăpostesc nuferi și sate, grădini scufundate și cântecele marinarilor, bucuria vacanței la mare, durerile vieții. Este ceea ce japonezii numeau imagini ale lumii trecătoare. De fapt, despre acest sentiment al trecerii, acut resimțit, scrie Irina Nechit. Elementul acvatic este, prin excelență, unul al dinamismului, al transformării, al evoluției. Fluid, în perpetuă mișcare, el reține în oglinda sa imagini, chipuri, instantanee, doar pentru a le pierde odată cu nașterea următorului val ce va oglindi alte experiențe. Apa întoarce privitorului lumea ce se reflectă în ea cu o fidelitate amăgitoare. Tumultul elementului acvatic este însă veridic, însoțindu-l pe cel al vieții. O panoplie a efemerului este prezentată cititorului, anticipând praguri, tot atâtea treceri înspre dincolo.
Cu profund ecou, încărcate de o mare emoție și frumusețe sunt poeziile cu fior thanatic, în care Irina Nechit abordează direct subiectul morții. În poemul Masca apare o reminiscență a măștii mortuare din antichitate, cu rol ritualic, folosită pentru a demonstra filiația, dar și pentru a păstra vie memoria celui dispărut și a păstra ideea de continuitate, de lanț uman care duce mai departe familia cu valorile ei. Poemul este un ecou îndepărtat al anticului obicei ritualic: ei spun mască/ dar de fapt e o cârpă îmbibată în formol/ ultima noapte pe pământ/ cu masca albă pe față/ să nu se schimbe tenul până dimineață (…). Postmodernă și degradată, masca nu mai poate păstra chipul pentru viitor, ci doar pentru un scurt răgaz. Imaginile, care pălesc în amintiri, mai pot fi prezervate în substanța miraculoasă a poeziei.
Undeva între ritualul țapului ispășitor, cu funcții de catharsis și pharmakos, și cel creștin al mielului jertfit, dar și cu delicate irizări ce amintesc de Moartea căprioarei se situează poemul Noi nu avem turmă: mielul gigantic (…) ieșind cuminte prin deschizătură/ îl trântim la pământ/ îi retezăm beregata/ ne bălăcim în sânge/ îl atârnăm cu un cablu de creanga agudului/ treaba e terminată/ slavă Domnului/ ducem șoldurile la spital/ îi rugăm pe doctori să-l salveze pe tata/ le dăm niște coaste vecinilor/ poftim rudele la frigărui/ fierbem capul/ sugem creierii/ înghițim ficatul/ mâncăm mâncăm mâncăm (…)
Rememorarea pierderii părinților, trecerea pragurilor vieții (copilăria depășită firesc, dar mereu prezentă în amintiri de grea melancolie), trecerea de la viața la sat la cea în oraș sunt tot atâtea pierderi, traume, ingrediente ale unui Purgatoriu liric. Speranța este prezentă însă în acest spațiu. Ea înmugurește forțând o primăvară a amintirilor. Chiar dacă mugurii, florile, sunt, încă o dată, un memento pentru efemer, acest triumf de o clipă al vieții deschide calea elementului solar, ca un cântec sacru conferind un delicat optimism: aici e locul unde poți zări/ în unele zile/ pe capul ciocârliei/ nimbul de auri sau iar noi ne punem în genunchi/ privind cum răsare soarele,/ a venit ziua când îl putem vedea/ fără să deschidem ochii,/ e atât de aproape că-i simțim mirosul,/ fiecare din noi își lipește capul/ de soarele uriaș/ stăm așa frunte la frunte cu soarele/ și vorbim despre asta.
Irina Nechit obține un echilibru fin între poezia de inspirație citadină și cea de inspirație bucolică. Fără a se desena în două emisfere, poeziile curg într-un mix armonios, fluid.
Masa de sărbătoare este punctul de echilibru spre care eul liric se întoarce mereu, axis mundi în jurul căruia se desfășoară și se înfășoară, într-un dans perpetuu, amintirile ce recompun, din fragmente fluide, fărâmele de iubire și de tihnă, acea bogăție spre care tânjește ființa umană, ceea ce rămâne din viață.
Un volum echilibrat în care, având o cadență și o tăietură precise, poemele spun mici povești, parabole sau amintiri din copilărie. Din imagini surprinzătoare, originale se conturează întrebări la care ființa umană a căutat dintotdeauna răspunsuri. Ne imaginăm înaintașii sau contemporanii ridicând privirea spre cer și căutând răspunsul departe, interogând luna sau stelele, spațiul infinit, însă Irina Nechit caută aceste răspunsuri în elementul care a însoțit și a făcut posibilă viața, fluiditatea acestuia corespunzând mai bine fluidității emoțiilor și poeziei pe care aceasta le creează.