Iată că Premiul Nobel pentru Literatură revine în intimitatea literaturii și pentru literatura intimității. Din toată inima trebuie salutată decizia juriului care a ales-o în acest an pe poeta americană Louise Glück (născută la New York în 1943, dintr-o familie de evrei unguri plecată peste ocean pe la începutul veacului trecut, din Valea Mihai, în Transilvania, unde amintirea i se păstrează bine). În cele douăsprezece volume de poeme tipărite până acum, pe care fericit le completează și unele eseuri despre poezie, Louise Glück și-a definit individualitatea inconfundabilă. Totdeauna a scris despre micile evenimente al sufletului uman, despre viața cotidiană umilă, aparent fără evenimente, și totdeauna din perspectiva precarității emoției care cere drept la cuvânt, cât mai aproape de suferința fără menajamente sau de bucuria pură. Chiar și atunci când recuperează teme din mitologia greco-latină sau din lirica unor ilustre predecesoare, de la Emily Dickinson la Sylvia Plath, poezia Locuisei Glück este o discretă confesiune personală. The wild iris (Crinul sălbatic, din 1992, cel mai bine reprezentat în acest grupaj) i-a adus elogiile unanime. Ele s-au multiplicat prin celelalte volume și odată cu premiile – panoplia completă a celor mai prestigioase posibile – care i-au însoțit cariera. Identificăm surprinși în acea culegere vocile unor plante care își dau replicile, într-o grădină care va fi fost sau poate încă mai este paradisul primordial, de unde legenda ne-a alungat, deși probabil continuăm să îl locuim inconștienți. Critica universitară, prolifică și atât de inventivă, nu a întârziat să clădească teorii despre o literatură a „transhumanului“, care ar eluda și prezența omului auctorial și tradiționala dispută dintre minte și spirit, făcând totul „inteligibil“, diferit de obscuritatea și evanescența din lirica veacurilor precedente (vezi, de exemplu, The End of the Mind, The Edge of the Intelligible in Hardy, Stevens, Plath, and Glück, Routledge, New York & London, 2005, semnată DeDales Harrison). Din fericire, chiar simbolul principal, acel crin sălbatic, evocă câmpul homeric cu asfodele unde spiritele umane și-ar perpetua viața fără substanță, sau trimite la poezia orfică și ermetică, în dialog cu lumea de dincolo, dar și ca dialog al culturilor, abordate cu discreția și finețea unei inteligențe artistice remarcabile. Ni se vorbește din perspectiva plantelor, dar prezența sensibilității umane este centrală, în opoziție cu forțele morții. A avea suflet înseamnă a avea o voce! Iar această voce refuză orice element ornamental, în căutarea acelei unice „sincerități“ de dorit, care e a textului. Este o austeră recuperare de esențe, manifest pentru o complexă cauză: chiar viața poeziei. (D.F.)
PRIM NĂSCUT
Trec săptămânile. Le-am pus deoparte,
Sunt toate la fel, conserve cu supă de roșii
descojite…
Păstăile de fasole se acresc în borcanul lor.
Mă uit la ceapa
Singuratică plutind ca Ophelia, încrustată-n
untură:
Tu trezit, te joci cu lingura.
Iar acum ? Ți-e dor de îngrijirile mele?
Țarcul tău
se primenește într-un pâlc de roze,
ca în urmă cu un an când
călugărițele de serviciu m-au împins
pe culoar…
Tu nu puteai privi. Eu am văzut
acea Iubire convertită, pe fiul tău,
după sticlă scoțând mici bule de salivă,
flămând…
Noi am mâncat bine.
Azi măcelarul își mânuiește cuțitul expert
în carnea de vițel, pasiunea ta.
Eu plătesc cu viața mea.
(Firstborn,1968)
RECUNOȘTINȚĂ
Să nu crezi că nu iți sunt recunoascătoare
pentru micile
tale atenții.
Mie îmi plac infimele gesturi delicate.
Da fapt chiar le prefer acum unora
mult mai substanțiale, care mereu vor
să-ți scoată ochii,
ca un uriaș animal pe covor,
până când viața ta se reduce
la nimic altceva decât să te trezești
toate diminețile
plictisit, cu soarele luminos străluncind
pe caninii lui.
(The house of marshland, 1975)
OGLINDA
Privindu-te eu în oglindă întreb
cum e să te simți așa de frumos
și de ce în loc să te iubești tu pe tine
te tai, bărbierindu-te
ca un orb. Cred că o faci să pot eu observa
că tu poți să te întorci împotriva ta
cu o violență extremă,
din nevoia de a-mi arăta cum îți sfâșii tu
carnea
disprețuind-o și fără să eziți,
să ajung eu să te văd ca lumea,
ca pe um om care sângerează, și nu
imaginea oglindită pe care eu mi-aș dori-o.
(Descending figure, 1980)
IUBITORUL DE FLORI
În familia noastră, toată lumea iubește florile.
Iată de ce mormintele ni se par
așa de ciudate:
lipsite de flori, doar niște ermetice
lacăte de iarbă
cu niște plăci de granit la mijloc,
și cu inscripții suave, iar ușoara
adâncitură a literelor
uneori adună tot felul de murdării.
Ca să le cureți, trebuie să te folosești
de batistă.
Dar cu sora mea, e ceva aparte:
a devenit o obsesie. În toate duminicile
se așază pe pragul mamei
și citește cataloage. Iar în fiece toamnă
plantează bulbi lângă
bordura de cărămizi;
în toate primăverile așteaptă să iasă florile.
Nimeni nu vorbește cât costă. Se înțelege
că mama plătește; la urma urmelor,
e grădina ei, iar fiece floare
a fost plantată de tatăl meu. Fiecare
vine acasă cu mormântul lui cel adevărat.
Nu toată lumea e înstărită în Long Island.
Uneori pe timp de vară-i prea cald;
alteori o ploaie năprasnică dărâmă florile.
Așa mor macii, a doua zi,
fiindcă sunt foarte fragili.
Încordarea mamei, supărată pe sora mea:
nu va ști niciodată cât de frumoasă a fost,
de un roz strălucitor, fără punctișoare negre.
Ceea ce înseamnă
că se va simți frustrată din nou.
Dar pentru sora mea, așa ceva e o condiție
a iubirii.
Ea a fost preferata tatălui meu:
chipul iubirii, până aici,
e cel care continuă să revină.
(Ararat, 1990)
CONFESIUNE
Să zic că nu mi-e teamă –
n-ar fi chiar sigur.
Mi-e teamă de infirmitate, de umilință.
Ca toată lumea, am și eu visele mele.
Dar am învățat să mi le ascund
ca să mă protejez
de o împlinire deplină: orice fericire
atrage mânia Parcelor.
Ela sunt surorile noastre, sălbtice –
până la urmă, ele nu au
altă emoție decât invidia.
(Ararat, 1990)
IRIS SĂLBATIC
La capătul suferinței mele
se întrezărea o ușă.
Ascultă-mă cu atenție: de ceea ce numești
moarte
îmi aduc bine aminte.
Undeva deasupra, zgomote, zbateri de
ramuri de pin.
După care, nimic. Soarele palid
abia lucind peste o seacă întindere.
E teribil să supraviețuiești
conștiință fiind
îngropată-n pământul negru.
Apoi totul se termină: cee ce te sperie, fiind
suflet e imposibilitatea
de a vorbi, sfârșind brusc, iar pământul
înțepenit
ușor povârnindu-se. Și cele ce îmi păreau a fi
păsări forfotind prin tufele scunde.
Ție care nu îți aduci aminte
de trecerea spre altă lume
îți spun că din nou aș putea să vorbesc:
oricine
dinspre uitare vrea să se întoarcă
revine să întâlnească o voce:
din centrul vieții mele tâșnește
jetul unui izvor, de un albastru profund
cu întunecimi de azur marin.
(The wild iris, 1992)
LAMIUM1
Așa se trăiește cu o inimă înfrigurată.
Ca mine: la umbră, pe pietrele reci târându-te,
sub marile corole ale arțarilor.
Soarele abia ajunge să mă atingă.
Uneori, la începutul primăverii, îl zăresc
răsărind departe.
Mai apoi frunzele crângului cresc și-l
ascund de tot.
Simt strălucirea lui prin frunziș, tremurând,
ca atunci cînd lovești marginea unui pahar
cu o lingură de metal.
Nu tot ceea ce e viu are nevoie de lumină
în egală măsură. Unii dintre noi
producem propria noastră lumină:
o frunză argintie
ca o potecă pe care nimeni n-o poate
parcurge, un lac
de argint nu foarte adânc sub întunecimea
marilor arțari.
Dar tu deja cunoști lucrul ăsta.
Tu și cei care cred
că trăiesc prin adevăr, și de asta ei iubesc
tot ceea ce este înfrigurat.
(The wild iris, 1992)
APRIL
Lipsa disperării e ca disperarea mea –
Nu aveți loc în această grădină
să vă gândiți la asemenea lucruri, agitând
obositoare semne în exterior; bărbatul
înstare să prășească adânc o pădure întreagă,
femeia spălând rufe, dar refuzând
să-și primenească hainele
sau să se spele pe cap.
Credeți voi că mie îmi pasă
dacă vorbiți între voi ?
Dar aș vrea să știți
că mă așteptam la mai mult de la două creaturi
dotate cu rațiune: dacă nu
faptul că într-adevăr aveți grijă unul de altul
cel puțin să înțelegeți
că durerea este egal distribuită
între voi, în toată specia voastră, fiindcă eu
vă pot recunoaște, așa cum albastrul obscur
marchează poteca sălbatică, iar albul
violaceul pădurii.
(The wild iris, 1992)
RUGĂ DE DIMINEAȚĂ2
Nu doar soarele ci însuși pământul
strălucește, foc alb
iradiind din munții înzăpeziți
pe drumul cel neted
pâlpâitor în primele ore ale dimineții: toate
astea-s doar pentru noi, cât să ne provoace
un răspuns, sau poate esti tu
mai neajutorat să te autocontrolezi
în prezența pământului? – Mi-e rușine
de ceea ce credeam că erai tu,
departe de noi, observându-ne
ca pe-un experiment: și cât de
mult mai amar este
să fii animalul de substituție,
câtă amărăciune. Dragă prietene,
drag însoțitor al meu care tremură,
ce anume
te surprinde mai mult din ceea ce simți,
oare strălucirea pământului sau
propria ta plăcere?
Pentru mine, numai plăcerea
e adevărata supriză.
(The wild iris, 1992)
RUGĂ DE DIMINEAȚĂ
Intangibil tată, când
din rai la început noi am fost exilați,
ne-ai alcătuit
o copie a aceluia, un alt fel de loc
diferit de cer, plănuit
să ne dea o lecție; altfel
identice – în ambele frumusețe, frumusețe
fără alternativă – Doar că
nu știam ce lecție. Singuri
lăsați,
noi unii pe alții ne-am epuizat. Ani
de tenebre-au urmat, ne-am făcut
rând pe rând de lucru-n grădină, primele
lacrimi
umplându-ne ochii tot așa cum pământul
se împestrița de petale, unele
de un roșu întunecat, altele de culoarea cărnii –
Niciodată nu ne-am gândit la tine
pe care ne deprindeam să te venerăm.
Noi abia de știam să iubim ceea ce
nu era omenesc
și doar ceva ce iubirea mai apoi răsplătește.
(The wild iris, 1992)
SFÂRȘITUL VERII
Pe măsură ce toate îmi vin în minte,
golul îmi vine în minte.
E o limită
a plăcerii pe care-am găsit-o în formă –
Prin asta eu nu sunt ca voi,
eu nu am rezoluție în alt corp,
nu am nevoie
de un adăpost în afara mea –
Bietele mele inspirate
creații, voi sunteți
doar ceva distractiv, în fond,
o simplă reducere; sunteți
la urma urmei prea puțin asemănătoare mie
dacă e să îmi fiți pe plac.
Și atât de candide –
ați vrea să fiți plătite în schimb
pentru faptul că dispăreți,
toate plătite cu părți de pe acest pământ,
ca niște suveniruri, așa cum odinioară
se plătea pentru orice lucru,
căci scribul era plătit
cu bani peșini, iar păstorul cu orz
doar că nu pământul
continuă acum să dăinuie, nici
aceste fărâme de materie –
Dacă ați deschide ochii
m-ați și vedea, ați vedea
golurile cerului
oglindindu-se în pământ, câmpurile
goale în continuare, lipsite de viață, ninse –
iar apoi lumina albă
ne travestită acum de materie.
(The wild iris, 1992)
MARGARETE
Înainte: și spune tot ce gândești. Grădina
nu e lumea adevărată. Mașinile
alcătuiesc lumea cea reală. Spune drept
ceea ce orice nebun poate pe fața ta
să citească:
e firesc s-o eviți, să i te opui nostalgiei.
Nu e destul de modernă, fâșâitul vântului
când răscolește un câmp de margarete:
gândul
nu poate să strălucească urmându-l.
Căci gândul
chiar dorește să strălucească, deplin,
cum strălucesc mașinile, nu să se întindă
spre adâncimi, ca de exemplu, rădăcinile.
E foarte
emoționant, de asemenea, să te vezi
apropriindu-te
de marginea câmpurilor cu margarete în zori,
când sigur nimeni nu te-ar putea
observa. Cu cât stai mai îndelung la limită,
cu atât pari mai nervos. Nimeni nu vrea
să audă
impresii din lumea naturală: vei fi din nou
luat peste picior; din nou vei fi tratat cu
dispreț.
Cât despre ceea ce asculți realmente
în această dimineață: de două ori gândește-te
înainte să-i relatezi cuiva ce anume
s-a spus pe câmp
și de cine.
(The wild iris, 1992)
______________________________
1 Plantă anuală și perenă din familia erbaceelor, n. trad.
2 „Matins“ , în original, poate fi tradus și cu „utrenie“, dar aici ar avea o prea pronunțată nuanță clericală. Poeta păstrează același titlu pentru poeme diferite. „Vesper“ este un alt titlu folosit pentru multiple texte.
Prezentare și traduceri de Dinu Flămând