Béla Borsi-Kálmán este istoric specializat în perioada revoluționară de la 1848 și îndeosebi în căile divergente pe care au apucat două popoare în construirea statelor naționale: Principatele Române și Ungaria din timpul dualismului austro-ungar. Familia lui a părăsit România în 1962 și astfel el a putut să cunoască realitățile din Ungaria contemporană înainte de marele val al exodului intelectualilor maghiari din Transilvania, care s-a produs de prin 1975. Alături de cariera de traducător și de istoric al raporturilor dintre maghiari și români în secolul al XIX-lea, Béla Borsi-Kálmán a desfășurat și activitate diplomatică, inclusiv la București.
Culegerea de articole și conferințe Au berceau de la nation roumaine moderne / Dans le miroir hongrois. Essais pour servir à l’histoire des rapports hungaro-roumains aux XIXè et XXè siècles (Traduction française de Charles Kecskeméti. Révision: Ophélie Ammour, Introduction: Matei Cazacu, Éditions d’archives contemporaines, Paris, 2018) întărește convingerea că Béla Borsi-Kálmán se înscrie nu numai în categoria istoricilor și a diplomaților avizați și obiectivi care studiază trecutul Europei centrale și de Răsărit în secolul al XIX-lea, ci și în rândul imagologilor. Istoria Ungariei și a României (îndeosebi a Transilvaniei) i-au marcat sensibilitatea etnică și formarea profesională, axată pe problematica imagologiei, mai precis pe surprinderea imaginii unora în privirile celorlalți (în speță, maghiarii și românii). Amprenta sensibilității sale educate prin viața dusă în cele două țări cu climate lingvistice deloc asemănătoare este sesizabilă la citirea fiecărui text din cele zece câte alcătuiesc volumul. Tocmai cunoașterea foarte bună a realităților interetnice îi permite autorului să se miște cu ușurință într-un areal imagologic minat de vechi animozități și saturat de clișee și de stereotipuri negative.
Desigur că punctul nodal al cercetărilor imagologice întreprinse de Béla Borsi-Kálmán îl constituie starea de fapt potrivit căreia stereotipurile privind românii și maghiarii sunt înrădăcinate înainte de toate în trecutul comun din istoria Transilvaniei. În viziunea imagologului, există o diferență evidentă între imaginea pe care și-o fac ungurii din Ungaria despre români – fondată, adeseori, pe stereotipuri deloc fondate pe adevăruri – și acelea ale maghiarilor trăind în Transilvania, aflați în contact permanent, de secole întregi, cu românii ardeleni. Mai mult, este sigur că maghiarii transilvăneni răspândesc stereotipurile și clișeele despre români în „patria-mamă“ (sintagma aparține autorului). Acestea, împreună cu resentimentele și cu prejudecățile, sunt, pe de o parte, rezultatul evoluției socio-istorice din spațiul geografic definibil și, pe de altă parte, depind de poziția socială, de nivelul cultural și de experiența personală a tuturor celor care se confruntă cu „celălalt“ și își spun părerea despre el.
Dar, mai interesantă decât abordarea acestor aspecte, mi se pare – plecând de la acțiunile și negocierile emigranților pașoptiști unguri – schițarea multiplelor motive din cauza cărora înțelegerea lor cu românii s-a dovedit a fi anevoioasă și chiar problematică. Ceea ce își propune îndeosebi Béla Borsi-Kálmán prin articolele și conferințele sale este să cerceteze mărturiile exilaților unguri în Țările Române, ce merită, cu adevărat, atenția istoricilor și a imagologilor. Mărturiile respective constituie un ansamblu de surse prețioase încă puțin cunoscute, care luminează una dintre perioadele cele mai frământate ale istoriei românilor (pașoptismul și începuturile modernizării). Revine istoriografiei sarcina de a supune unei investigații profunde aceste înregistrări fidele ale unor fenomene cu totul atrăgătoare privind istoria societății și istoria mentalităților. Viitoarele analize vor putea să îmbogățească, să nuanțeze datele pe care le deținem asupra conștiinței etnice și asupra imaginii pe care o are „celălalt“ despre noi.
Aprecierile făcute asupra românilor de către exilații pașoptiști maghiari sunt cel mai adesea defavorabile și pline de prejudecăți. Mulți remarcă abilitatea lor din timpul negocierilor, prin care au reușit să-și realizeze interesele statale. Mai precis, este vorba despre simțul diplomatic, care a permis valorizarea strategiilor purtate în vederea realizării ideii naționale, a construcției de țară. Citez (în traducerea mea) două păreri extrase de cercetător dintr-o corespondență purtată la începutul anilor 1860 și care converg spre același înțeles. Prima: „Fără să fi vărsat o singură picătură de sânge și fără să fi plătit un ban, ei [românii] au reușit să ajungă acolo unde alte popoare viguroase, chiar și națiuni puternice, nu au ajuns decât pierzând mii de vieți omenești și multe bunuri. Poporul care s-a smuls din barbaria timpurilor trecute uită tot ce suferise sub tirania turcească; el rămâne până în zilele noastre fidel obișnuințelor de trădare, de intrigi și de înșelăciuni. În loc să îndrepte ceea ce este rău, el se prezintă cu permanente reclamații. Deci, a lămuri acest popor, a-l face prieten, a-l convinge de buna noastră credință ar fi fost sarcina emisarului, mai ales datorită cunoașterii limbii. Nu știu ce s-a petrecut în această privință, dar văd și simt că sub domnia principelui [Cuza], care, de altfel, nu este ostil poporului ungur, găsim mai mulți dușmani în țară decât erau acum doi ani. Deci principiul de bază al activității noastre trebuie să fie regândit, pentru că altfel ni-i îndepărtăm și pe cei care au bune intenții cu noi. A reapropia de noi un popor ignorant și orgolios prin orgoliu este, după mine, o eroare […] și totuși aceasta este poziția noastră actuală în Valahia“ (p. 35). Iar a doua sună astfel: „De la formarea lor și până la războiul Crimeii, politica nu le este altceva decât un șir nesfârșit de ascunzișuri pline de trădare, de dezertări, de promisiuni neținute și de sperjur […] Astfel, s-a dezvoltat o politică potrivit căreia trebuie să te supui celui mai puternic. Față de un partener perdant, chiar dacă fusese aliat, trebuie ținută neapărat partea învingătorului, după cum spune proverbul românesc «Capul plecat sabia nu-l taie»“ (p. 36).
Aceste caracterizări sunt explicate de Béla Borsi-Kálmán în felul următor: având experiența fostei dominații fanariote, românii din Principate au probat o capacitate diplomatică aproape fără egal în istoria europeană. Contrar subestimărilor venite din partea colegilor unguri, diplomații români au dovedit o netă superioritate profesională în timpul relațiilor avute între anii 1850 și 1860. Este vorba despre confruntarea de concepții diferite, ce aparțin Europei centrale și Europei de Sud-Est. Această ultimă regiune, considerată a fi mai puțin evoluată din punct de vedere politic și diplomatic, s-a dovedit mai vivace, mai dinamică și, în final, mai eficace. De unde se vede că asuprirea națională suferită odinioară își poate lua uneori revanșa în durata lungă a istoriei.
Mai multe decenii au fost consacrate de cercetător studiului aprofundat al raporturilor dintre cele două popoare și națiuni: ungurii și românii/românii și ungurii (el chiar folosește această rocadă lexicală, pentru a evita iscarea anumitor suspiciuni legate de o posibilă poziționare a lui). Viețuirea interetnică, impusă parcă de fatalitatea istorică, a implicat de-a lungul timpului felurite consecințe în construirea identității de sine: sociale, culturale și mentale. Acest proces îndelungat, complicat și uneori dureros, care s-a derulat în ultimele două veacuri, a dat naștere la neînțelegeri, la rivalități și la animozități reciproce. Prin apariția culegerii la Éditions d’archives contemporaines, se respectă pe deplin profilul editurii pariziene, deoarece, dând la iveală surse autentice, rămase în majoritarea lor necunoscute sau foarte puțin valorificate până acum de istorici, autorul prezintă fapte etnico-sociologico-mentale din Principatele inițial neunite așa cum le-au înțeles observatorii maghiari ai epocii. Uitându-se în această „oglindă“ ținută în buzunarul de la piept, Béla Borsi-Kálmán repoziționează conținutul datelor și mărturiile citate în contextul social și mental originar. El propune interpretări nuanțate, care pot ajuta la efectuarea câtorva pași înainte în sensul depășirii situației conflictuale moștenite de ambele părți. Dar aceasta este în primul rând sarcina ce revine istoricilor demni de acest nume, fie ei maghiari sau români.
Canalizându-și cercetările asupra originilor și antecedentelor avute de clișeele și stereotipurile etnice, Béla Borsi-Kálmán examinează mediul în care ele s-au format și au modelat un fel de a-l privi pe „celălalt“. Totodată, el urmărește și reacțiile instinctive, idealurile nutrite, viziunea asupra lumii și comportamentul adoptat în timpul unor experiențe individuale și istorice decisive. Din moment ce lumea se schimbă și, odată cu ea, viețuirea în comun, împreună cu resentimentele sau prejudecățile istoric determinate, Béla Borsi-Kálmán nutrește speranța că studiul raporturilor dintre cele două popoare și națiuni ar putea să ducă la un viitor comun mai armonios. Problema Transilvaniei a despărțit și va despărți în continuare pe români și maghiari tocmai pentru că se ignoră sau pentru că se persistă în ignorarea a ceea ce constituie miza veritabilă a modernizării și a contemporaneității. Soluția sa ar fi, din perspectiva Europei unite, suspendarea certurilor istorice, ameliorarea prejudecăților reciproce și a tentativele de a se ajunge la o înțelegere.
Istoricul și imagologul examinează din interior seturi de argumente, le compară cu viziunea maghiară asupra lor, înainte de a căuta să pună totul în paralel cu o optică europeană atât de necesară astăzi. O concluzie majoră pe care am putea-o trage, împreună cu Béla Borsi-Kálmán, după citirea celor zece articole și conferințe pline de învățăminte din culegerea Au berceau de la nation roumaine moderne / Dans le miroir hongrois. Essais pour servir à l’histoire des rapports hungaro-roumains aux XIXè et XXè siècles este aceea că nici intențiile de exercitare a vechii supremații, nici invocarea principiilor majorității nu sunt compatibile cu spiritul secolului al XXI-lea.