Zilele acestea, mai exact pe 28 octombrie, pictorița din Basarabia, Valentina Rusu Ciobanu a împlinit venerabila vârstă de 100 de ani. Cu acest prilej, la începutul verii a fost decorată de președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Mare Ofițer. Un moment important și de apreciat, mai ales că distinsa pictoriță de peste Prut este practic necunoscută în țară. Cu toate acestea vom încerca să vorbim despre valoarea reală a operei artistei, și nu doar să ne rezumăm a-i cânta din complezență ditirambi. Această tendință, practicată în exces de unii crtitici de artă de peste Prut, nu face bine nimănui, mai ales pictoriței. În expoziția personală de la Palatul Suțu, ce va fi vernisată pe 5 noiembrie, anul acesta, vor fi expuse o parte din operele create de Valentina Rusu Ciobanu în anii 1970-1980, care constituie vârful de creație al artistei. În ultimele două-trei decenii, din motive de sănatate, ea n-a mai pictat nimic. Cu atât mai mult e necesară o reevaluare lucidă a lucrărilor sale, deoarece a trecut totuși jumătate de secol de la elaborarea lor.
Am observat că unii critici de artă o plasează pe doamna Rusu Ciobanu alături de pictorul Mihai Grecu, ce face parte din aceeași generație. O vecinătate forțată și irelevantă. Pictura lui Grecu vine din tradiția populară pe care el și-a asumat-o, inventând un limbaj plastic original și inconfundabil. Și mai ales a creat o școală. Pictorii reprezentativi de azi din Basarabia, au trecut toți prin atelierul lui. Ceea ce din păcate nu se poate spune despre Rusu Ciobanu, care aproape nu are nimic comun cu tradiția artei populare și are destul de puține tangențe cu tradiția școlii de pictură românească; asta în pofida faptului că în anii celui de Al Doilea Război Mondial, a studiat la Academia de Arte Frumoase din Iași, asistent de catedră fiindu-i Corneliu Baba. Distanța dintre viitorul pictor celebru și artista basarabeană e destul de mare. Pictura doamnei e o apariție singulară în arta plastică de peste Prut. La o privire fugară peste lucrările sale, unde portretul ocupă un loc central, nu observăm nimic deosebit, dar suntem cuprinși de o stare plăcută, ușor melancolică, iscată de imagini impregnate de un evident realism poetic, ce își trage seva din clasicismul francez. Imaginile redate nu ne spun mare lucru, dacă nu le contextualizăm la timpul și locul în care acestea au fost create.
În biografia pictoriței există o perioadă în care, după intrarea trupelor sovietice în România, ea a fost nevoită să se retragă la Chișinău, unde avea familia. Ulterior s-a dedicat total artei plastice, în ciuda presiunilor politice și a ostilităților ideologice survenite din partea regimului comunist. Totuși, regimul a reușit s-o înfricoșeze destul de mult, producând în sufletul ei, o ruptură. Aceasta a fost drama în general și în particular a spiritului basarabean, punctul lui vulnerabil, ce odată deconspirat, putea fi definitiv strivit. V.R.Ciobanu a ascuns atât de bine, acest lucru, încât după cum susține criticul Vladimir Bulat, mesajul transmis de lucrări putea fi citit ca o „subversiune sublimată“ ce în lipsa atenției sporite există posibilitatea să ne scape. Chipurile simpatice și pe alocuri expresive din pânzele pictoriței, ne pot face ușor să le percepem ca pe o oglindire esențială a sufletului și nu ca pe un paravan fastuos, după care se ascunde un hău. Din păcate, asemenea majorității artiștilor de pe ambele maluri ale Prutului și Valentina Rusu Ciobanu, la un moment dat, a fost nevoită să execute două lucrări conjuncturale: V.I. Lenin și N.K.Krupskaia și Prietenie.
Să privim trei portrete, ancorate pe la începutul anilor 1970 în obscurul spațiu basarabean. E vorba despre chipurile lui Andrei Lupan, Ion C. Ciobanu și Vera Malev. Primii doi sunt îmbrăcați la patru ace, în costume de culoare gri și maro, cu cravată, pozând teatral (o calitate frecventă în opera pictoriței). Sunt „încremeniți în proiect“ și cu privirele fixe scrutează „viitorul“. Dacă nu apelăm la enciclopedia virtuală Wikipedia, nici prin cap nu ne-ar trece că acesti indivizi mediocri și încrezuți, sunt scriitori. Și nu unii oarecare, ci chiar patriarhii literaturii sovietice socialiste din Basarabia, care au deținut funcții importante, cu volume publicate și intens mediatizate, multipremiați, academicieni etc. Portretizații sunt un material excelent pentru a înțelege epoca. Redați cu migală, au fețe intens șlefuite, încât strălucirea vagă pare să suprime aparențele, dar cu cât această explorare a calităților exterioare este mai intensă, cu atât mai limpede se întrevăd mrejele infinite ale neantului interior. Nu întâmplător, din chipul celui de al treilea reprezentat al realismului socialist, reținem în memoria afectivă, nu atât zâmbetul lasciv al gurii întredeschise sau privirile generoase al ochilor imenși, ci mai ales florile expresive de pe rochia impozantă.
Alte două portrete îi reprezintă pe scriitorii Ion Druță și Aureliu Busuioc. Aceștia au reușit să păcălească rigorile realismului socialist impuse de autorități la Chișinău, reușind astfel să-și creeze un stil propriu și având o viziune originală asupra lumii s-au impus ca cei mai de seamă scriitori de limbă română din Basarabia. Druță a fost nevoit în acele timpuri de restriște să plece la Moscova, bucurându-se paradoxal de o libertate mai mare decât acasă de a putea crea. Portretele acestea au fost pictate în alt stil decât cele anterioare. Nu mai sunt atât de dichisite și șlefuite până la cel mai neînsemnat detaliu. În tonalități puține și discrete, culoarea este aplicată pe pânză, simplu. Acest mod aproape primitiv de a picta amintește de zugravii anonimi, de felul inedit cum ei tratau coloristic chipul Mântuitorului pe crucile de lemn sau piatră. Din această serie de portrete excepționale, unice în creația pictoriței și care după stilul original, în mod firesc se apropie de tradiție, mai fac parte chipurile scriitorilor clasici : Constantin Stamati, Alecu Russo și Grigore Vieru.
Un portret deosebit îl întruchipează pe cunoscutul cineast Emil Loteanu în tinerețe. Din cap până în picioare e imbrăcat în roșu și închis într-un labirint alcătuit din pătrate reci, albastre și albe. Iar fața viitorului regizor romantic marcată de un zâmbet generos și ochi holbați, pare ca de clovn. Astfel portretul, involuntar, cu trecerea timpului a căpătat o calitate premonitorie. Rusu Ciobanu a anticipat destinul viitorului cineast. Emil Loteanu a jonglat toată viața cu neobișnuitele și strălucitoarele metafore poetice, vizuale (unele destul de desuete) pe funia propriului destin, încercând să iasă din blestematul labirint. Din păcate, nu i-a prea reușit, rămânând captiv într-un spațiu tot mai strâmt și mai rigid. În ultimul deceniu de viață nu a mai filmat nimic. S-a stins prematur, într-un spital din Moscova, aproape uitat de lume (și ignorat de noua elită cinematografică rusească) visând cu disperare să facă un film despre Pușkin.
Semnificativ și expresiv este autoportretul pictoriței, realizat în aceeași tristă perioadă concentraționară din spațiul basarabean. O stare de fapt ce se reflectă extrem de precis în chipul crispat și trist al autoarei. Autoportretul e dominat de ochelarii imenși, parcă pentru a-și ascunde privirile neliniștite, îndreptate mai mult în sine. Noi suntem scrutați de reflexele luminoase și sobre de pe sticla ochelarilor cu rame negre, în care se oglindesc ferestrele duioase și fragile ale unei lumi nevăzute.
Incontestabil, arta portretului e latura cea mai puternică în creația sa, dar are și unele compoziții de gen. Ne atrage atenția, lucrarea Vizita la medic, unde aproape fotografic este redată o scenă banală din viața cotidiană. Cu un exces de zel estetic, autoarea încearcă să scoată subiectul din irelevanta zonă gri. Inițial suntem cuceriți de culorile aprinse și detaliile minuțios realizate ale poveștii, încât nici nu sesizăm când alunecăm ușor într-un spațiu și un timp deformat. Astfel ne trezim într-o lume aparent perfectă, însă în scurt timp, ni se relevă o realitate penibilă și falsă.
Emblematică este lucrarea Citate din istoria artei. Pe primul plan al tabloului, redate în stil hiperrealist, stau două personaje impozante. O doamnă cu țigara în mână și un domn zâmbind, care îi întinde acesteia o ceașcă de cafea, pusă pe o farfurioară. Dacă lucrarea este bine luminată și noi ne aflăm într-un spațiu semiobscur, avem impresia că cei doi depășesc ramele tabloului și plutesc în spațiu, așa precum se întâmplă și cu personajele preluate din operele vechilor clasici, redate în fundal. S-ar părea că suntem îm afara timpului, numai că perechea ce ocupă trei sferturi din tablou are grijă să ne mențină în realitatea postmodernă; cu vestimentația recognoscibilă, cu gesturile teatrale și mai ales cu o relaxare generoasă împinsă pănă la o totală și sublimă absență. Astfel, în mod pardoxal, deși spațiul tabloului e blocat de cele două personaje , la un moment dat apare senzația că acestea lipsesc cu desăvârșire. Ne rămân citatele vizuale din istoria artelor, mai ales cel mai important, , capul Mântuitorului preluat din celebrul tablou al lui Hans Holbein, Iisus Hristos în mormânt, creat în 1521.( De altfel, acest tablou l-a impresionat profund pe Dostoievski, care l-a văzut de mai multe ori, inspirându-l la elaborarea romanelor sale celebre.) Cu acest citat memorabil suntem serviți pe o farfurie de porțelan ( asemenea cafelei din prim-planul tabloului ) de către Valentina Rusu Ciobanu. E unica ei operă în care încearcă să se apropie destul de straniu, de misticismul creștin. Între protagoniștii din tablou și sacrificiul suprem al Mântuitorului nu există nicio legătură, ci doar o imensă înstrăinare. Astfel, lucrarea pare extrem de actuală.
Privind atent chipul Valentinei Rusu Ciobanu la senectute, în mod pregnant deslușim calitățile principale ale spiritului ei care i-au călăuzit viața și care în mod firesc sunt prezente și în creația ei deosebită. Acestea sunt: bunătatea, modestia și sensibilitatea.