Eu și George Arion ne-am împrietenit încă din primul an de facultate și prieteni am rămas, până în ziua de azi.În perioada când abia o curtam pe Domnița (colegă de facultate cu noi), l-am rugat pe George să se dea drept cerșetor la colțul Universității (de la intersecția străzilor Academiei și Edgar Quinet). El s-a executat, deghizându-se și strâmbându-se ca o căzătură de om și rugându-i pe trecători cu o voce lugubru-gâjâită:
– Fie-vă milă de un biet nenorocit, dați-mi și mie doi lei să-mi cumpăr o pâine.
Trecând cu Domnița (care nu l-a recunoscut) pe acolo am scos magnanim din buzunarul de la piept două sute de lei (banii mei de cheltuială pentru o lună) și i i-am dat. Planul meu era ca prin acest gest să o impresionez pe Domnița, urmând ca ulterior George să-mi restituie banii. Rezultatul a fost un eșec lamentabil. Domnița n-a apreciat generozitatea mea, socotind-o nesăbuință. Iar George nu mi-a mai dat banii înapoi (nici până în ziua de azi), pretinzând că i-a cîștigat în mod cinstit.
Mi-a mai și dăruit, cinic, o broșură scrisă și confecționată de el, într-un singur exemplar, Cum să cerșim de V. Țandură. Este drept că și eu i-am compus atunci un poem, La mormântul lui Arion Pumnul, dar asta nu m-a consolat.
*
Au mai fost și alte întâmplări, numeroase. Aflându-mă odată cu George și cu două fete la o cabană, în munți, m-am sculat într-o dimineață foarte devreme, când ceilalți trei dormeau și am scris cu litere mari, de peste doi metri, pe zăpada de pe un versant, „Arion prostul“. Am muncit, ca să sap aceste cuvinte, ore întregi, folosindu-mă de o mică lopată de război germană. Am așteptat apoi cu emoție ca tovarășii mei de călătorie să se trezească și să-mi vadă opera. George a ieșit primul din cabană, căscând și, într-o singură secundă, a dărâmat, cu o replică, ceea ce eu realizasem în câteva ore de muncă grea:
– Îți mulțumesc că ne-ai semnat pe amândoi.
Dar mă opresc aici. Cert este că ne lega o prietenie foarte strânsă și că, după terminarea facultății, când eu am ajuns cu Domnița la o școală generală dintr-un sat din nordul Moldovei, la aproape cinci sute de kilometri de București, mi-era dor de el. Nu exista însă nicio șansă să ne vedem. George rămăsese în București, la Revista bibliotecilor, și îmi închipuiam că treptat-treptat mă va uita, absorbit de noua lui viață. Iar eu, la rândul meu, eram prins, ca într-o capcană, în condiția de profesor de țară și nu mă puteam duce la București.
Iată însă că George s-a gândit să-mi facă o surpriză și, la volanul mașinii recent primite în dar de la părinți, conducând o zi întreagă, a venit să mă viziteze. Nu mă anunțase, n-ar fi fost în stilul lui. S-a nimerit ca tocmai atunci eu să mă aflu în curtea casei țărănești (în care stăteam cu chirie, cu Domnița) și să tai lemne. Lemnele, de curând aduse din pădure și debitate cu drujba, se aflau în curte, lângă poartă. Eu luam câte o bucată, o așezam pe un butuc uriaș și, ridicând toporul deasupra capului, izbeam năpraznic și o despicam dintr-o lovitură.
Momentul este de neuitat (păcat că nu a făcut nimeni atunci o fotografie). Am ridicat toporul, ținându-l cu amândouă mâinile, deasupra capului, iar în clipa aceea pe poartă a intrat George. El s-a speriat groaznic, dar într-o secundă și-a venit în fire și m-a întrebat:
– Cu ce am greșit?
*
După cutremurul din 1977 am locuit câțiva ani într-o garsonieră de pe Calea Victoriei, ai cărei locatari o părăsiseră speriați de șubrezenia clădirii. Căsătorit de șapte ani, intrasem bine în rolul de soț. Într-o zi, ca ajutor al Domniței, care făcea curățenie generală, scuturam pe fereastră o pătură. Nu prea era frumos din partea mea, din pătură ieșea un nor de praf, care urma să se depună pe capetele trecătorilor, dar nu aveam altă soluție (nici aspirator încă nu ne cumpăraserăm). Deodată, chiar pe trotuarul de sub fereastra mea (aflată la etajul doi) și-a făcut apariția George Arion, însoțit de două blonde superbe. S-a bucurat văzându-mă și mi-a explicat, prin semne, că una din ele e pentru mine.
− Hai, vino cu noi!
George încă nu era căsătorit. Ducea de unul singur (nu chiar singur, după cum s-a văzut) viața boemă căreia îi fuseserăm amândoi devotați în facultate. Eu îmi iubeam foarte mult soția (sper că și ea va citi aceste rânduri), dar la chemarea lui George am simțit o nostalgie fără margini. Mintea îmi lucra rapid, căutând un pretext pentru a pleca urgent de acasă.
Aplecat astfel, peste pervaz, cu pătura în mâini, răvășit sufletește de amintirea anilor de studenție, m-am speriat groaznic când am auzit de undeva, din spate, vocea Domniței:
− Cu cine vorbești?
Atât de tare m-am speriat, încât am scăpat din mâini pătura, care a trecut în zbor planat peste Calea Victoriei și a aterizat la picioarele unei doamne în vârstă de pe celălalt trotuar.
Domnița a aplecat și ea capul peste pervaz, ca să vadă cu cine vorbesc. George a salutat-o cu căldură, prefăcându-se că nu e împreună cu cele două blonde, și a întrebat-o mieros:
− Pot să te ajut și eu cu ceva la curățenie?
*
George Arion este omul cu cel mai mult umor din câți am cunoscut vreodată. În timpul studenției noastre, la un seminar de socialism științific, la care se vorbea în mod repetat (în limba de lemn a propagandei comuniste) de „general“ și „particular“, a propus un referat cu titlul „General și particular în gândirea generalilor și particularilor“. Altădată, vizitând împreună cu mine Cimitirul Bellu și ajungând în fața cavoului lui Ion Barbu (cunoscut – explic asta pentru neinițiați – ca autorul unor versuri greu de înțeles), mi-a spus: „Niciodată nu a fost Ion Barbu mai criptic!“
Și eu am făcut cândva o remarcă ironică, în Parcul Herăstrău, având bustul lui Maxim Gorki în față: „Aici se va afla peste o sută de ani și statuia ta: Maxim Gorki și Minim Arion.“.
Dar George m-a învins prin K.O. compunându-mi o epigramă:
„În viața lui terestră nu este taciturn,
Din contra, e volubil, isteț și sprintenel,
El tuturora pare că-i tras ca prin inel.
O scurtă completare – inelul lui Saturn.“
*
George Arion a călătorit, la un moment dat, în același avion cu Ion Iliescu (pe care îl critica nemilos în rubrica sa cu un titlu foarte inspirat, din „Flacăra“: Viața sub un președinte de regat). Acolo, în avion, la mii de metri înălțime, i-a dat lui Ion Iliescu o carte cu următoarea dedicație: „D-lui Ion Iliescu, în singura împrejurare în care n-aș striga pentru nimic în lume «Jos Iliescu!»“.