Ochiul subtil

La Calpe Gallery din Timișoara, zilele acestea s-a deschis expoziția de artă vizuală a distinsei artiste Suzana Fântânariu, care este de departe una dintre cele mai afirmate personalități pe plan național și european. Are un palmares extrem de bogat: simpozioane, burse de studii, tabere, concursuri și multe premii internaționale. De distincțiile naționale nu mai amintesc, cred că a luat aproape toate premiile importante din țară. Asta se datorează participării la prestigioase manifestări de grup, dar mai ales numeroaselor expoziții personale. Prolifică, reprezentativă și originală, inclusiv și prin vestimentație, pe care o poartă nu numai la vernisaje, ci și în viața cotidiană. E firesc ca hainele unui artist să reflecte principiile estetice ale operelor pe care le creează. Din păcate, puțini au îndrăzneala să o facă. Prin discernământul absolut, dar și prin curajul libertății asumate, fiind în stare mereu să se reinventeze, se poate spune că Suzana e unul din simbolurile Timișoarei, de care și-a legat destinul, deși de origine e bucovineancă.

Dintre premiile primite, e bine să amintim de Premiul I din 1993, decernat în Emiratele Arabe Unite, pentru lucrarea Ambalaj pentru suflet. Aceasta face parte dintr-o serie de lucrări cu aceeași denumire, ce a constituit o excelentă expoziție personală, fiind poate chiar vârful creației sale. Operele create în acea serie sunt o replică postmodernă, după cunoscutele mumii egiptene. Neobișnuită a fost concepția artistică ; spre deosebire de mostrele originale, unde trupul și sufletul era ambalat în sarcofage sofisticate, poleite masiv cu aur (unele chiar au fost făcute din acest metal prețios), ambalajele Suzanei sunt construite din materiale perisabile ale timpului nostru: carton, tifon, plastic și alte mostre de acest gen. E uimitor să constați că, după câteva mii de ani, sufletul, ce se dorea ocrotit într-un cavou complicat și costisitor, acum poate supraviețui ascuns după o pană sau o pungă de rafie. Civilizația Egiptului antic credea că sufletul e un lucru profund și important, care necesită o risipă enormă de energie și timp pentru a construi un camuflaj care să-l ocrotească. Astfel, nu întâmplător câte ceva din vibrația lui a ajuns până la noi. În prezent, sufletul nu înseamnă aproape nimic; ambalajul în care el este învelit, în viziunea Suzanei, este fragil și vulnerabil. O mică neatenție și de el rapid se poate alege praful. Meritul incontestabil al artistei (iluminată de umbra spiritului egiptean) este că, în pofida lumii tot mai debusolate și derizorii în care trăim, a găsit un sălaș pentru suflet în cele mai neașteptate și efemere manifestări ale ei.

În expoziția „Sertare“, care a fost inspirat organizată de curatorul Călin Petcana, sunt prezentate 27 de lucrări și, după afirmația artistei, majoritatea au fost elaborate în perioada de pandemie. Astfel, nu întâmplător expoziția emană un „delicat“ și fascinant parfum apocaliptic. Titlurile unor lucrări , cum ar fi: Memoria ingenuă, Civilizație și cultură la sertar, Sertar-ambient, Timp la sertar, Mecanismele copilăriei, Dicționar al spiritului uman etc., vorbesc, într-o măsură oarecare, de la sine, despre lumea reflectată. Aranjarea în același cadru al sertarului, a unui leptop peste care sunt aruncate o pană, o păpușă, poza unui actor, alături aflându-se o carte decolorată, o pereche de ochelari, o perie pentru păr, două becuri electrice și alte mărunțișuri, creează o imagine „pitorească“ a unei lumi în cădere liberă; în ciuda faptului că pare sugestivă și pe alocuri obiectele au unele semnificații simbolice, în esență ne duce cu gândul spre ceva ambiguu și bizar. Nostalgia pregnantă, care în mod firesc se iscă în spațiu, nu este suficientă pentru a restaura unitatea pierdută a vieții. Calitățile estetice care mai persistă în lucruri ne oferă o ultimă șansă pentru a dispărea demni în neant.

Totuși, din fericire, mai există în sertare niște „personaje“, care se perindă dintr-un loc în altul, oferind lucrărilor nu doar valoare simbolică și estetică, după cum spuneam, ci și un discurs epic. Unul dintre cele mai evidente și obsesive „personaje“ este păpușa. Dincolo de o interpretare psihanalitică, previzibilă, mai există și alte semnificații, mai mult sau mai puțin descifrabile. Păpușa ne trimite cu gândul la primele încercări ale omului de a comunica cu nevăzutul. La început, machiajul aplicat pe chipul uman avea ca scop să transforme omul în altceva, într-o ficțiune, care să-l apropie de divinitate. Apoi au apărut măștile și păpușile-totem, imense și spectaculoase, ce prin ritualuri magice invocau sufletele dispărute și încercau să pătrundă în lumea de dincolo. Cu timpul, păpușile, devenind tot mai mici, și-au pierdut sensul religios și s-au transformat în accesorii drăguțe, de multe ori banale, predestinate doar pentru joc. În special lumea copilăriei e dominată de acestea. În sertarele Suzanei apar păpuși deformate, fără mâini sau picioare, fără cap; sau doar capul aruncat peste o grămadă de moloz. În mod paradoxal, aceste păpuși jalnice nu doar că oglindesc în mod dramatic copilăria pierdută, ci în același timp, chiar datorită schimbărilor „monstruoase“ suferite, încearcă (prin ochiul subtil al artistei) să-și redimensioneze sensurile primordiale, pierdute. Rezultatul e inedit și imprevizibil. În lucrarea Păpușa mumificată, confecționată iscusit din rămășițele unei lumi iremediabil apuse, ne scrutează înfricoșați și extrem de ficși, doi ochi de sticlă. Din străfund răzbate cinismul și frigul siberian al unui idol supertehnicizat ce ne așteaptă cu nerăbdare în viitor.

Un alt „personaj“ important, ce hălăduiește prin Galerie este mâna. După cum se știe, în istoria artelor plastice aceasta a ocupat un timp îndelungat un loc central. Să ne amintim de mâinile întruchipate de Leonardo da Vinci, Dürer, Michelangelo sau Rodin. Ele exprimă nemijlocit, infinitul proces de creare a lumii, pornind de la Atotputernica Mână a Domnului. Într-o serie de lucrări anterioare ale Suzanei, mâna avea o prezență mai grea decât acum. În sertarele de la Calpe Gallery, mâinile autoarei apar ca niște palide umbre, ce încearcă să improvizeze un gest de binecuvântare. Gestul se autosuspendă la nici jumătate de cale, deoarece în clipa următoare percepem mâinile ca pe niște frunze veștede în bataia unui vânt imaginar (care uneori e mai puternic decât cel real) prin interiorul pustiu al galeriei. Și asta se întâmplă nu doar pentru că ele sunt făcute din carton, ci fiindcă înțelegem cu durere și disperare că scopul nobil al Creației, pentru care s-au născut acestea, a fost compromis.

Alte două „personaje“ memorabile, cartea și becul electric, trezesc în noi sentimentul livrescului și al luminii artificiale. Expuse ca obiecte artistice în sine, înțelegem că și-au pierdut funcția reală, fiind valabile doar pentru contemplare estetică. Paginile îngălbenite ale unor cărți editate în secolul trecut, cu foi de diverse mărimi, tipărite cu caractere de litere simple și elegante, pe alocuri rupte, boțite, pătate sau cu marginile arse; toate acestea oglindesc bătălia acerbă pe care au susținut-o cu timpul. Textele sunt ilizibile și greu de citit, dar asta se potrivește cu faptul că azi se citește din ce în ce mai puțin. Lumea din cărți s-a transformat în imagini, care se proiectează peste tot. Astfel, înseși cărțile au ajuns să fie imagini originale; paginile lor tapetează sertarele memoriei noastre afective, pentru a face mai suportabilă nostalgia după timpurile fericite, când se citea foarte mult. Nu în zadar becurile electrice sunt așezate în preajma paginilor tipărite. Oarecum depășite de timp, își etalează forma semirotundă (cu o seamă de reflexe neașteptate și vii) filamentul din interior, soclul pentru filetare, toate acestea ne sunt revelate, ca o pagină de text a unei epoci trecute, când lumina artificială părea firească din simplul motiv că atunci, în tinerețe, sufletul era plin de speranță și iubire.

Un sertar emblematic, postat și pe afiș reprezintă un zid, înălțat din piese ce reprezintă mecanismele închiderii absolute și ocrotirii unui spațiu, la care nu avem dreptul să accedem. Se pare că e vorba de un spațiu sacru și nevăzut. Dacă nu se vede, de ce trebuie să-l păzim și mai ales de cine ? Nevăzutul e peste tot, dar mai ales e în sufletul nostru, îl simțim dar nu-l vedem. Dacă la un moment dat printr-un miracol, el ar deveni vizibil, ne-am pierde sufletul. Frica ce apare în urma acestui presentiment ne îndeamnă să înălțăm ziduri deocamdată simbolice: neobișnuite și inedite, care ne întăresc credința că grație lor nevăzutul este salvat. Din păcate, omul e duplicitar și de multe ori paradoxal, noi trebuie să ne păzim de noi înșine. Realitatea e tot mai perversă și imprevizibilă; poate compromite și uneori chiar suprima nevăzutul. Cu bucăți din yale, zăvoare, broaște, încuietori, chei și lacăte, minuțios și inspirat aranjate, Suzana înalță din aceste lucruri bizare un perete sublim ce are nuanțe subtile, pastelate și la un moment dat, grație unei nevăzute transfigurări, acesta capătă calitățile unui tablou votiv. Într-un colț apare un îngeraș din plastic și desigur un ochi veghetor, care e tot mai frust și absent.

O lucrare aparte (fără denumire), ce poate fi înțeleasă ca o încercare timidă de a-și face autoportretul , este aceea unde apar o pereche de pantofi eleganți de damă, pictați în culori aprinse ce atârnă pe un perete, alături aflându-se fixate în zid câteva rezistențe electrice. Această imagine pare absurdă. Însă un artist autentic, nu-și permite să jongleze prea mult cu lucruri întâmplătoare, dimpotrivă el încearcă să le transforme într-un fapt artistic. Nu doar de dragul originalității, artista și-a atârnat pantofii cu toc înalt, pictați în culori foviste, în preajma unor banale rezistențe electrice. Privind mai atent, înțelegem că tensiunea înaltă a curentului electric, datorită rezistențelor (inexpresive estetic) se transformă într-o tensiune mai joasă, în stare să lumineze o casă și în general lumea. Tot astfel, frumusețea nemaivăzută și infinită prezentă în această lume, grație unei perechi de pantofi feminini (deși cu același succes putea fi o fustă sau niște ochelari de soare) capătă personalitate și identitate. Adică acel multrâvnit ideal al perfecțiunii absolute poate fi receptat în parametrii accesibili conștiinței noastre și poate fi întruchipat de o femeie deosebită. Aceasta de fapt e misiunea artistului.

Prima impresie ce apare vizionând expoziția „Sertare“, a Suzanei Fântânariu, din Calpe Gallery și care persistă până ce părăsim sala, este că ne aflăm într-un spațiu și un timp incert, ca după un cataclism planetar. Privirea artistei, pătrunsă de un fior poetic, ne călăuzește cu tandrețe (asemenea privirii din celebrul film tarkovskian) printre fragmentele disparate ale unei lumi iubite ce nu mai există. Ea ne predispune mai puțin spre contemplație, aproape deloc spre înțelegere (căci ce mai poate fi de înțeles?), ci poate doar spre o profundă și consolatoare stare de mântuire.