La aproximativ 100 km nord de New York City, nu departe de malul Hudson-ului, Storm King Arts Center a împlinit anul acesta 60 de ani și continuă să rămână un loc „fermecat“. Mai mult, cu suprafața sa imensă – mai bine de 50 hectare – a devenit, în condițiile pandemiei, un pol de atracție pentru new-yorkezi chiar dacă micul muzeu este închis și accesul este limitat la vizitatori care și-au rezervat bilete.
Storm King s-a născut la conjuncția a două mișcări ascendente în a doua jumătate a secolului al XX-lea. În primul rând, dorința de a prezerva nealterată o porțiune cât mai semnificativă a habitatului natural. În al doilea, ideea – care a stat și la baza cabinetelor de curiozități (Kunstkammer) – de a juxtapune plăsmuiri ale imaginației cu elemente aleatorii naturale. Era o perioadă în care funcția arhitecturală și decorativă a sculpturii se modificase radical: sculpturile nu mai aveau rolul de a umple goluri și nișe; grădinile cu plante ultra-domesticite și alei cu pietriș conducând la naiade de bronz își pierduseră de mult interesul. După ce, grație soclurilor lui Brâncuși, granița dintre sculptură și lumea înconjurătoare a fost eradicată, integrarea unor forme abstracte și minimaliste într-un peisaj nealterat devine o nouă soluție.
Muzeul în aer liber își are originea în proprietatea cumpărată în 1958 de Ralph E. Ogden, un industriaș local cu o mare dragoste pentru natură, în valea ce separă munții Schunnemunk și Storm King. Doi ani mai târziu, împreună cu ginerele său Peter Stern, fundează aici Storm King Arts Center. Inițial, cei doi au vrut să expune aici exemple ale așa-numitei școli de pictură „Hudson River“, o confrerie artistică din secolul al XIX-lea ai cărei membri – Thomas Cole, Frederic Erwin Church, Albert Bierstadt – pictaseră viziuni romantico-eroice ale peisajului american. După nu mult timp însă, se răzgândesc și încep să achiziționeze creații tridimensionale, cu scopul declarat de a „armoniza frumusețea bucolică a peisajului cu drama sculpturilor“.
În 1967, Ogden achiziționează 13 piese metalice din atelierul lui David Smith (1906-1965), fundamental abstracte, dar câteodată influențate de suprarealism și cu evidente trimiteri la figurativ amintind creațiile lui Picasso sau Giacometti ( Portretul unei pictorițe). Asamblaje (Tipograf așezat, Volton XX) sau «desene în spațiu» (Structuri în arcuri, Becca) sunt primele lucrări din colecție expuse în exterior, ceea ce le oferă noi valențe. Smith însuși declara că lucrările sale în oțel «păreau moarte în absența luminii».
În următorii câțiva ani, colecția explodează cu adevărat, cu o tendință tot mai accentuată de a introduce în vastele spații de aici opere de mari dimensiuni. Nu toate lucrările sunt la fel de interesante, nu toți creatorii reprezentați au intrat în conștiința publică, dar Storm King reușește astăzi să ofere o perspectivă comprehensivă și echilibrată asupra artei sculpturii monumentale în a doua jumătate a secolului trecut. Lucrări relativ minore ale unor artiști majori – un „stabil“ Calder intitulat Cinci săbii, o complexă structură de bronz intitulată Oraș pe un munte înalt de Louise Nevelson, sau Sirena pictată de Roy Lichtenstein pe pereții exteriori ai unei bărci cu pânze se reîntâlnesc pe pajiști imense sau în luminișuri ascunse printre copaci cu lucrări foarte interesante ale unor artiști mai puțin cunoscuți, de pildă Adonai de Alexander Lieberman sau Buddha cu trei picioare de Zhang Huan, un trunchi uman uriaș, din cupru și oțel, cu un picior sprijinindu-se pe un cap – autoportret al artistului născut în 1965 – pe jumătate îngropat în pământ.
Instalații speciale reprezintă exemple spectaculoase ale integrării sculpturilor în peisaj… Britanicul Andy Goldsworthy a respins, încă de la începutul carierei, lucrul în atelier. În 2010, concepe, folosind pietre de pe proprietate adăugate peste rămășițele unui vechi zid local, o structură, șerpuind printre copaci, al cărei titlu 5 bărbați, 17 zile, 15 bolovani, un zid descrie geneza lucrării… Aproape de un pâlc de arbori aflat la marginea proprietății, Schunnemunk Fork de Richard Serra – lucrare inspirată de vizita artistului într-o grădină Zen din Kyoto – constă din patru plăci imense din oțel corugat, de lungimi diferite, înfipte parțial în sol. Imposibil de cuprins dintr-o singură privire, ieșind mai puțin în evidență decât acum zece ani, datorită vegetației crescute în jurul lor, aceste diviziuni spațiale atrag totuși atenția asupra denivelărilor naturale de teren și a muntelui numit Schunnemunk aflat în apropiere. Ca niște grebene uriașe, plăcile apar și dispar pe măsură ce te apropii de ele, dându-ți senzația că se deplasează odată cu tine… Storm King Wavefield este o creație a Mayei Lin, cea care a realizat acel atât de neobișnuit și plin de sensibilitate monument din Washington dedicat veteranilor războiului din Vietnam. Mereu inspirată de „arhitectura naturii“, ea a conceput aici – pe locul unui fost depozit de pietriș folosit pentru construcția unei autostrăzi din apropiere – o serie coline-valuri de câte 2-3 metri înălțime acoperite de ierburi și brăzdate de cărări. Ca și în cazul ansamblului lui Serra, angajarea directă cu această sculptură „ecologică“ nu-ți oferă decât o apreciere parțială a meritelor ei. Ele apar în toată splendoarea lor – precum desenele de la Nasca – doar dacă le privești cumva de la înălțime.
Este neîndoielnic că cel mai bine reprezentat sculptor contemporan la Storm King Arts Center este Mark di Suvero (născut în 1933). De-a lungul timpului, nu mai puțin de 90 dintre creațiile sale au fost expuse aici. Un număr important dintre ele se află în colecția permanentă a instituției și sunt vizibile permanent pe imensa pajiște din sudul proprietății. În loc de daltă, di Suvero folosește macarale de diverse dimensiuni și aparate de sudat pentru giganticele sale sculpturi din bârne și plăci de oțel. Aparent legate de expresionismul abstract, lucrările sale sunt mai degrabă o translatare a idealurilor și imaginilor constructivismului sovietic ( Vladimir Tatlin) în contemporaneitate. Uneori cu părți mobile și titluri voit poetice (Ziua de naștere a lui Mozart, Mahatma, Poarta lui Neruda), aceste structuri supradimensionate par mai puțin jucării pentru giganți, decât obiecte industriale fără un țel precis și fără suflet. Pyramidian (1987/1998) nu pare altceva decât o imensă sondă petrolieră. Cea mai înaltă dintre ele, E = mc2 (1996-97), împrumutată de Storm King pentru trei ani, are ceva de wigwam.
În fiecare an, muzeul oferă unor artiști din generații diferite posibilitatea de a realiza instalații temporare. Mai detașată, în ultimii ani, de procesul de explorare a diverselor aspecte ale fizicalității umane, care i-a adus faima, Kiki Smith expune, sub emblema „River Light“, un set de catarge uriașe așezate în cerc pe care flutură steaguri decorate cu imagini copiate din fotografiile și filmele artistei, având ca subiect spațiul definit de Hudson River. Țepene și oarecum oficioase, în pofida palelor de vânt care le animă, catargele nu spun mare lucru. Mai interesantă este propunerea tinerei Martha Tuttle ( născută în 1989) intitulată A stone that thinks of Enceladus (Enceladus este unul dintre sateliții acoperiți cu gheață ai lui Saturn.) Pe o suprafață de opt acri, pe care iarba a fost tunsă scurt, artista plasează, aparent întâmplător, bolovani adunați de pe proprietate pe care ridică mici „momâi“ ce combină piese din marmură și din sticlă, realizând astfel o combinație între natural și „artificial“ care este nu numai fermecătoare dar și emblematică pentru ceea ce „Storm King“ vrea să reprezinte.
Și, în acea zi superbă de toamnă cu un cer albastru, plin de nori sculptați „Ruysdael-ian“, concurând cu multele „făcături“ de pe pământ, m-am gândit cu nostalgie la Tabăra de la Măgura unde n-am mai fost de mulți, mulți ani.