Vestala căpiată din exces de duh

Ce s-a întîmplat în filosofia Occidentului în secolul al XIX-lea a fost o abdicare: suprasaturată cu abstracții formale, gîndirea conceptuală a început să-și cînte singură prohodul. Prea multă abstracție dăunează, uscînd sufletul sub ariditatea de spini a silogismelor găunoase. Așa se face că, după apogeul idealismului german, filosofia a acuzat simptome de oboseală cronică: un drum își epuizase putințele (după Kant și Hegel cetatea dialecticii își zăvorîse porțile), iar urmașii erau siliți să caute alte unghere din care să țîșnească ambrozia spiritului. În plus, teoria împinsă spre empireul abuziv al schemelor seci provoca o nemulțumire vie, pricina stînd în neputința de a cupla doctrina la viață. Se gîndea mult și se trăia banal, la originea frondei stînd sentimentul unei insatisfacții de ordin soteric: filosofia te educă fără să te mîntuie, de aceea poți muri tobă de carte, cu mintea vîjîind de răsuciri silogistice, dar cu sufletul ahtiat după o izbăvire pe care acrobația conceptuală nu ți-o putea da.

Așa au apărut marii apostați de ordin ezoteric: căpiații întru înțelepciune divină, apucați sibilinici ai spectrelor transcendente. Dintre ei, Rudolf Steiner și Elena Blavatsky au făcut epocă, creînd curente de fervoare duhovnicească, în a cărei matcă prozeliții dădeau buzna spre a intra în dialog cu arhonții universului. Toate răsucirile de fachir cu care Hegel subjugase morișca contradicțiilor nu-i impresionau defel. Ei voiau plutiri angelice peste orbite de duh diafan, levitații statornice în eoni milenari, împlîntări rarisime în albii heruvimice, adică exact ceea ce Kant caterisise definitiv din tărîmul filosofiei, declarînd zborul sufletului prin spații transcendente drept o izbucnire pripită din partea unor diletanți euforici. Numai că „definitivul“ nu e un cuvînt pentru răpiții în duh, de aceea opreliștile impuse de antinomiile kantiene au fost înlăturate precum așchiile unei erori efemere.

Rezultatul a fost o înflorire strîmbă: pe măsură ce științele pozitive explodau, în aceeași măsură, ca un pandant la sărăcia de spirit impusă de cauzalitățile materiei, au izbucnit disciplinele nombriliste: practici de sorginte orientală în care neofiții străpungeau coaja aparențelor prin tehnici de concentrare, meditație, revelație și iluminare. Dacă s-ar fi trezit din mormînt Kant spre a vedea școlile ezoterice apărute ca ciupercile după ploaie, și-a fi ars singur cele trei Critici. Dar bolovanul pornise și avalanșa nu mai putea fi oprită.

Din această avalanșă a făcut parte Alice A. Bailey (16 iunie 1880-15 decembie 1949), o englezoaică repudiindu-l pe Kant și slăvind-o cu devoțiune pe Elena Blavatsky. Ce e uimitor la Alice Bailey e că pretinde că și-a scris cărțile sub imperiul unei dictări telepatice, caz în care orice încercare de a-i verifica logic ideile e sortită eșecului. Ori ești inițiat și atunci îi poți măsura doamnei Bailey subțirimea afirmațiilor, ori ești neofit și atunci îți pui lacăt la gură. Doamna este o iluminată și cu asta basta, de aceea fără o minimă afinitate cu pîlpîirile de spirit pe care le descrie, închizi cartea fără regrete, încredințat fiind că ai de-a face cu o zăludă căreia gărgăunii serafimici i-au întunecat mințile.

Și totuși, ce spune Alice Bailey nu e nici incoerent și nici tras de păr. Ea descrie o tehnică a meditației pe care o întîlnești la monahii creștini, la misticii sufiști sau la asceții budiști. Dacă toate drumurile duc la Roma, atunci rețetele mistice privind întîlnirea cu Dumnezeu coincid în scop și se deosebesc prin mijloace. Gîndirea doamnei Bailey e o replică apuseană la doctrinele orientale de transfigurare în duh. Alice Bailey postulează un suflet individual, îl ridică la rangul de cîmp energetic din care mintea își trage vigoarea, apoi stipulează un canal secret prin care sufletul individual comunică cu cel universal. Pentru ca o astfel de comunicare să se înfiripe e nevoie de singurătate, iubire, meditație, concentrare, urmate de ultimele două etape ale izbăvirii: revelația și iluminarea. Restul e o listă cu indicații concrete privind pașii prin care sufletul e purtat din paradis în paradis: ce poziție a trupului să adopți, ce cuvinte să spui, cum să-ți concentrezi atenția și tot așa.

În această încleștare cu spiritele plutind în găoacea transcendentă, intelectul este o slugă proastă, fiindcă sluțește realitatea sub menghina noțiunilor. În plus filtrul conceptelor te osîndește la o perpetuă zbatere în felia aparențelor. Ești prins într-o bolniță a suprafețelor din care nu poți ieși. Pentru intelect, lumea de dincolo nu există, drept care a continua să faci uz de facultățile lui înseamnă să rămîi un liliac atins de orbire viageră. Singurul leac împotriva cecității intelectului este apelul la intuiție, un soi de berbec cu care sufletul poate sparge zidul aparențelor, spre a se îmbăia în apele mîngîietoare ale edenului de dincolo. Dincolo de rețetele privind mediația, volumul lui Alice Bailey e o apologie adusă intuiției mistice în dauna intelectului teoretic. Pe scurt, avem de-a face cu un fel de broșură detaliată cu tentă yoghină, în care accentul nu cade pe posturile somatice, ci pe concentrările minții. Nu să stai în cap contează, ci să-ți muți capul dincolo de lespezile închisorii materiale. Autoarea respinge orice practică ascetică al cărei scop stă în golirea minții de gînduri, după rețeta de asceză a monahilor isihaști, în schimb recomandă adunarea minții în jurul cîtorva gînduri puține, clare și luminoase. Alice Bailey este opusul unui anahoret tenebros, al cărui suflet l-ar căuta pe Dumnezeu în abisuri întunecoase. E o ființă radioasă, optimistă pînă la euforie, un spiriduș mustind de un altruism mergînd pînă la jertfă, o vestală modernă propovăduind clasica virtute creștină a iubirii. Celelalte două virtuți cardinale nu intră în socotelile vestalei: credința e de prisos, fiindcă autoarea știe că Dumnezeu există, iar nădejdea așijderea: speranță nu au decît agnosticii, acei sceptici infatuați care, din frică de moarte, se agață de ipoteza unui spirit în care nu cred. Pentru Alice Bailey, frica de moarte e un nonsens, la fel ca nădejdea prezumțioasă într-o ipoteză incertă. În ochii vestalei nu există ipoteze, doar certitudini căpătate fie prin dicteu telepatic, fie prin meditație îndîrjită.

Chiar dacă autoarea pretinde că și-a întocmit volumul sub dicteul telepatic picat din gura unui Înțelept al lumii, în paginile lui nu găsești nimic ieșit din comun. Cărți ca De la intelect la intuiție se scriau cu duiumul în epocă, iar detaliul e surprins chiar de Alice Bailey, adînc nemulțumită de torentul de documente mistice care împînzise continentul la începutul secolului al XX-lea. „Un efect al meditației este potopul de scrieri așa-zis inspirate care se ivesc pretutindeni și pentru care se fac înalte revendicări. Bărbați și femei sînt foarte ocupați să scrie în mod automat, inspirat și profetic și dau publicului rezultatul muncii lor. Aceste scrieri se disting prin anumite trăsături uniforme. Ele sînt curios de asemănătoare: indică un spirit de suavă aspirație, nu spun nici un lucru nou, ci repetă ceea ce s-a spus de atîtea ori înainte; sînt pline de afirmații și fraze care le leagă de scrierile mistice sau de învățătura creștină; pot conține profeții asupra evenimentelor viitoare (de obicei sinistre, îngrozitoare și rareori de natură fericită); aduc mult confort cititorului și îl fac să simtă că el e un suflet mare și minunat; din fericire sînt în general inofensive. Numele lor e legiune și devin extrem de plicticoase după ce ai parcurs cîteva manuscrise.“ (p. 225). Cu excepția profețiilor, de care volumul lui Alice Bailey duce lipsă, celelalte trăsături pe care autoarea le impută mărturiilor așa-zis inspirate i se potrivesc ei înseși mănușă.

Dar dacă acesta e rechizitoriul adus simulacrelor pseudo-mistice, cum putem deosebi între o mărturie autentică și una simulată? Criteriul lui Alice Bailey: „Scrierea cu adevărat inspirată va fi în întregime liberă de referințe personale; va face să se audă o notă de iubire și va fi degajată de ură și de bariere de rasă; va exprima cunoștințe clare și va aduce o notă de autoritate prin apelul la intuiție: va răspunde legii corespondențelor și își va găsi locul în tabloul lumii: peste tot va purta întipărirea Înțelepciunii Divine și va conduce rasa puțin mai departe.“ (p. 227). Cu asemenea vagi însușiri e greu de a-i distinge pe șarlatani de inițiații onești. Dar cum alte indicii privind depistarea traficanților de iluzii nu ai, nu-ți rămîne decît să-i dai crezare iluminatei născute în Anglia.

Una peste alta, bilanțul unei asemenea cărți seamănă cu un verdict tăios care nu poate da cîștig de cauză muritorilor. Dacă ce afirmă Alice Bailey este adevărat, atunci patru cincimi din omenire sînt o cohortă de popîndăi cu antenele spiritului amputate, o cohortă în fruntea căreia mărșăluiesc, plin de orgoliu, oamenii de știință. Dar dacă ce spune englezoaica sînt brașoave rostite de o făptură care a dat în mintea copiilor, atunci religia e o fantasmagorie pe care științele o vor extirpa cît mai repede, spre a ne reda materiei celei binecuvîntate, în care nici spirit, nici alinare, nici mîntuire nu există. În ambele cazuri, deznodămîntul e sumbru, afară de cazul cînd ești pe picior de afinitate cu năzbîtiile oculte al lui Alice Bailey. Dar cîți dintre noi sînt în stare de atîtea răpiri eterice?