Limitarea desăvârșirii

Pentru a se plusa la „impresia artistică“, este foarte important ca un poet să știe cum să ordoneze materia unui volum. Prima și ultima poezie ar trebui să fie cele mai reușite (sau considerate a fi astfel), iar în această privință Nicolae Panaite a comis o eroare tactică în alcătuirea volumului Ziua verde (Ed. Junimea, 2019). Citez câte o strofă din acestea și mi se par neinspirate: „Pe tavanul și pe tencuiala pereților dinlăuntru,/ unde ecoul respirărilor/ provoacă surpări ale somnului,/ apar unele semne și înfățișări./ Dacă cineva ar putea să le deslușească,/ ar lua toate premiile Nobel deodată“ (Sunt dimineți) și „Plus valoarea publică/ a ajuns așa de mare,/ încât Vacile Domnului/ sunt niște uriași pe lângă ea“ (Prețurile).

Las la o parte faptul că mari poeți ai lumii nu au primit Premiul Nobel, nici măcar pentru literatură, darămite pentru chimie, bunăoară. „Plus valoarea“ unei opere rămâne intrinsecă, nepăsătoare la posibile distincții publice, și cred că s-ar putea institui un Premiu Nobel pentru o Alchimie a verbului, care să fie acordat adevăraților inițiați în făurirea Marii Opere. Este adevărată vorba bombănită „Ce este desăvârșit e limitat“, a ceasornicarului din poezia Strâng cât pot. Nicolae Panaite strânge și el cât poate pentru volumul Ziua verde, dar, „prin ochiurile plasei de țânțari“, mai scapă unele diptere, chiar dacă nu sunt cât niște armăsari.

Din fericire, poetul ieșean este conștient de confruntarea dificilă cu limitele stării de poezie, iar încercarea de a găsi limanul unei râvnite expresii fără ridicări retorice de ton teatral este lăudabilă. El își dă seama că trebuie să fie înzestrat cu arta răbdării în așteptarea promisiunilor de poem: „Poemului ce vine/ încă nu-i cunosc înfățișarea,/ i-am auzit doar vuietul,/ asemănător unui viscol,/ asemănător unei adieri./ Am înțeles/ că placenta încă mai vrea/ să-l ospăteze cu mine“ (Poemului ce vine). Este ardentă dorința captării de sensuri flotante, pe care Nicolae Panaite încearcă să le cristalizeze într-o expresie decantată, întrucât, în spațiul tensionat al poeziei, ascensiunea provizorie este mereu amânată de agenți perturbatori.

Un agent perturbator al stărilor de lucruri ar putea fi vântul, care aglomerează imagini cu variațiuni („Vântul închidea, deschidea fereastra,/ șuierând je suis malade“ – Să ne iubim absurd). Această mișcare de translație, de închidere–deschidere, își are recuzita ei specifică, precum ușa, fereastra sau lacătul. Izomorfia regimurilor alternative este confirmată de prezența mișcărilor de risipire și dezordine, care dezic intenția de a strânge și a aduna. În aceste condiții, viziunea poetică se conturează pe aceleași linii de articulare ale unei lumi în metamorfoză care aproximează trecerea dintr-o stare în alta. Circumscriindu-și neliniștile, poetul își dă seama că este sortit mișcării cu sfârșit mereu amânat, că importantă nu este stăpânirea cercului existențial, altminteri cu neputință de realizat, ci înaintarea spre centrul lui. Am sesizat în circuitul intern al poeziilor reunite în Ziua verde tematica alunecării, a migrației, a alternanței mișcărilor, a succesiunii de forme și stări – toate sugerând o aceeași senzație de instabilitate și de fragilitate a celor aflate într-o mișcare aleatorie.

Așteptând semne de polenizare a vieții, eul poetic înregistrează sentimentul fragilității ființei îngrijorate de nestatornicia lucrurilor firii și intrate în zodia cumpenei autumnale, așa cum citim în Octombrie: „Câte o zi pare tencuită cu vară;/ aș vrea să o păstrez/ pentru pofta încheieturilor mele/ care trosnesc/ […]/ S-a dus vara, s-a dus…/ Ea întinde cearșaful alb/ ca o flamură a unei cetăți/ aflată sub asediu,/ trece prin dreptul geamului/ de mai multe ori;// văd că între ea și sticla lui/ nu mai încape nici măcar/ un fir de păianjen“. Casa devine spațiul unde se pot evoca întâmplările mici și mari ale orelor nu întotdeauna astrale, succedate în ritmul anotimpurilor de o vitalitate întunecată și convulsivă, dar scăldată uneori de limpezimi.

Subiectul liric, purtând însemnele unei morfologii dolorifice, se conturează sub forma unei figuri amfibii în permanentă dedublare. Supus disputei între impulsuri contrare, el resimte că aspirațiile spiritului trecut prin niște vămi reziduale măresc pulsul palpitului sangvin, „în vremea vâscoasă/ a sângelui potrivnic“ (Ne potolim setea). Chiar dacă Nicolae Panaite nu va ajunge, în vreo zi verde, să-și citească numele pe lista lărgită a Academiei suedeze, apreciez efortul său nobil/nobel de a da expresie poetică inedită diverselor semne și înfățișări. Demnă de remarcat este conștientizarea din partea lui a ideii că rezolvarea ecuației dintre nestatornicele dispersări ale lumii și cadrele unei lumi poetice orânduite prin cugetare și imaginație are limite. Rămâne ca un memento, asumat de autorul plachetei Ziua verde, consemnarea spusei ceasornicarului: „Ce este desăvârșit e limitat“.