Ochiul magic

Falsul și originalul

E un fapt cunoscut: în artele plastice există experți care trișează, prezintă falsurile drept originale sau prezintă încercări de doi bani ca fiind capodopere. Ei sunt canalul prin care își fac loc, lent dar insidios, contrafaceri și nimicuri ce trec drept ceea ce nu sunt – opere autentice, valoroase și, astfel, universul artei e luat în stăpânire de confuzie. Ne întrebăm, fenomenul nu se întâlnește și în literatură? Suntem convinși că da. Și există două niveluri ale erorii.

Întâi, se tulbură ierarhiile, fiindcă acei care ajung să evalueze nu au îndreptățirea, nu au competența s-o facă. Revistele literare sunt pline de texte critice incorecte: unele bat apa în piuă, fără curajul de a pune un verdict critic ferm, altele conțin aprecieri total pe dos. Acei autori de recenzii (vai, prea mulți!) sunt în situația unui doctor la care te duci cu încredere și, când tu suferi de o maladie grea, îți prescrie o aspirină, asigurându-te că ai o simplă răceală. Vorba unui prieten, critic literar, care, citind exagerările, neadevărurile, din puzderia de cronichete inepte, exclama exasperat: „Anumite calificative, folosirea anumitor cuvinte ar trebui să le fie interzise unor critici: cum ar fi „mare“, dar și „excepțional“, „cel mai important“, „genial“ (așezate lângă cuvintele „autor“ sau „volum“)!“ Într-adevăr, se aruncă în dreapta și-n stânga cu superlative, încât, dacă ar fi să credem aceste afirmații sforăitoare, ar însemna că trăim în cea mai fastă perioadă creatoare. Cu asemenea articole critice lamentabile nu mai avem cum să deosebim valoarea de impostură.

Și doi, scara de valori e bulversată prin anumite practici care întrec în gravitate incompetența evaluatorilor: reaua-credință a unora dintre cei puși să judece cărțile. Taberele s-au radicalizat: fiecare se închide ermetic în propria înverșunare, își laudă autorii, indiferent cât de proaste le-ar fi cărțile și, totodată, obligatoriu, desființează literatura publicată de adversari. Adevărul nu mai are nicio relevanță și nu mai trebuie căutat, cu speranța de a-l descoperi, în „judecățile de valoare“ exprimate. În aceste condiții, e foarte greu de stabilit, de omologat atât performanțele literare, cât și eșecurile. În redacția României literare, privim cu îngrijorare acest fenomen care se răspândește ca o molimă. Și căutăm să găzduim cronicari credibili, capabili să promoveze o scară de valori fără mistificări. (Cronicar)