Magia numelui

Are și Bucureștiul un Cartier Latin. Ridicat în ultimii ani, la frontiera de Vest a orașului, în prelungirea mai vechiului Drum al Taberei și apropiat de noile zone urbane Ghencea ori Bragadiru, el e format din blocuri nou-nouțe, dar și din numeroase vilișoare cu un singur etaj, pe terenul până unde de curând creștea păpușoiul. Incluse în intravilan, zecile de hectare și-au mărit valoarea de la o zi la alta, devenind pradă ușoară pentru specula imobiliară, dar și pentru miile de bucureșteni ce visaseră toată viața să trăiască în case particulare înconjurate de grădini. Și cum un asemenea vis devenea acum realizabil, s-au clădit în câțiva ani cartiere la care nimeni nu se gândise.

Unul dintre ele – Cartierul Latin. Eventuala sa asemănare cu faimosul Quartier Latin de pe malurile Senei nu există: absolut totul desparte istoricul conglomerat din centrul Parisului de recent-născuta așezare de la marginea Bucureștilor. Ce poate fi comun între vechile străduțe din jurul Sorbonei, cu fațade ori temelii datând uneori din Evul Mediu, și vilele-tip ridicate în viteză, aici, la marginea orașului? Între străzile și casele cu nume ce descind din istoria Franței și străzile abia trasate care uneori nici n-au nume? Adevăratul Cartier Latin a văzut mari pictori, sculptori și scriitori în ultimele două secole, pe când noul cartier bucureștean deocamdată își așteaptă celebritățile, până acum absente.

Există însă o motivație universală a numelui, așa că, urcând pe firul unei logici aplicate, găsim în cele din urmă și explicația pentru cele mai ciudate denumiri.

Ce se ascunde îndărătul Cartierului Latin de lângă Drumul Taberei? Ideea i-a venit unui personaj care, probabil, nu călcase în viața lui în cartierul parizian omonim: i-a plăcut lui însă numele și l-a adoptat. Subordonații din jur n-au îndrăznit să i se opună, așa că numele exotic a rămas.

Ce l-a îndemnat însă pe importantul șef al urbanismului bucureștean să aleagă insolitul nume – asta e o altă problemă. În absența unei explicații unanim recunoscute și oficiale, ne limităm la presupuneri. Să ne gândim puțin.

Ar fi fost posibil să se dea asemenea nume vreunei străzi, vreunui cartier ori vreunei construcții în „epoca de aur“? Evident că nu. Tovarășul avea alergie la tot ce amintea de Occident, la tot ce evoca, măcar tangențial, capitalismul; ideea ca un fragment de București să se fi chemat după o sugestie pariziană l-ar fi înnebunit, pur și simplu.

Iată-ne ajunși, fără voia noastră, la politică! Dacă o parte din București trebuia să fie numită după model străin, de ce nu s-au adresat edilii noștri altui oraș european – Moscovei ori Varșoviei? De ce s-au oprit la Franța? Indiferent cât ar fi fost de școlit personajul care a optat pentru „Cartierul Latin“, el a ascultat de un impuls adânc, venit din străfundurile conștiinței noastre culturale. În cazul Parisului, explicația era simplă: cartierul din jurul Sorbonei adăpostea învățăcei ce vorbeau latinește; alumnii gălăgioși purtau latina și dincolo de zidurile școlii; așa că orășenii, analfabeți ori semianalfabeți, se uitau cu un respect religios la tinerii ce pălăvrăgeau în limba necunoscută.

Dar românii? Ce aveau ei cu latina? Aveau, și încă foarte mult. Deși mai există astăzi în țara noastră doar câteva mii de persoane care să știe latinește, o admirație superstițioasă îi însoțește. Românii nu mai știu latina, dar îi respectă instinctiv pe cei care o știu.

Latinitatea înseamnă opusul slavonis mului, care ne-a amenințat permanent de-a lungul istoriei noastre și care ne-a cotropit de câteva ori, ultima dată în 1944, cu consecințe dezastruoase resimțite până azi. Latinitatea a ajuns să însemne libertate, democrație, cultură de înalt nivel și bunăstare materială. Slavonismul este opusul acestora. Cartierul Latin din București repre zintă, instinctiv, o opțiune politică: magia numelui năs cut pe malurile Senei provine din programul existențial pe care acest nume ni-l propune nouă, strănepoților direcți ai lui Traian.