De multe ori, de fapt, de cele mai multe ori, când învățăm un cuvânt nou, nu ne mai întrebăm dacă ar mai putea avea și alt sens decât cel învățat. Luăm cuvântul ca atare și defilăm așa până la moarte. De exemplu, epigon. Știm ce înseamnă grație lui Eminescu. Este vorba de un autor sau de o generație de autori inferioară valoric celor care i-au precedat. Dar, mergând la obârșii, aflăm că „epigon“ înseamnă de fapt acela care vine după, deci ceva care urmează și care, logic, nu ar avea de ce să fie sub nivelul celor dinainte. Schimbarea sensului s-a petrecut, cum ar veni spus, pe nesimțite, dar ne-a pus în fața unei realități care nu mai poate fi mutată din loc. Epigonii, așadar, nu sunt neapărat ceva diminuat, micșorat, fără valoare. Eminescu își judeca generația prin comparație cu cei dinainte care, animați de idealuri pașoptiste, lucraseră pentru o cauză comună, și nu individuală. Tot așa, Mircea Eliade avea să spună despre generația sa că este frustrată în sensul în care nu mai are ce face, aceasta spre deosebire de generația lui Iorga și a lui Pârvan care realizaseră Marea Unire. Epigonii nu sunt neapărat mai proști decât părinții lor, dar își trăiesc un fel de nevrednicie, deoarece se simt părăsiți, căzuți într-un „gol istoric“ care-i condamnă la inactivitate. Nu întâmplător atașamentul față de Mișcarea legionară, exprimată în cioranianul „schimbarea la față“, își are originea tocmai într-un asemenea gol. Dacă nu mai avem ce Unire să facem, atunci cu ce am moștenit să efectuăm o altă lucrare… Cam asta era ideea. Passons... Până la urmă, toate curentele ideologice și literare care apar ca peste noapte se nasc tocmai pentru a nega ce a fost înaintea lor. Dialectic, acesta e progresul, dar întrebarea e unde duce. O generație, pentru a nu semăna cu ce a fost înainte, este în stare să facă cele mai trăznite exhibiții, până la elucubrații. Este, de fapt, un mod eficace de-a-ți nega părinții, bunicii, strămoșii, în ultimă instanță, de-a nega trecutul. Este, ce mai tura-vura, o atitudine paricidă, regicidă și deicidă. Cuvintele acestea or suna emfatic, dar esențializând aici ajungem. Zeul sau demonul progresului spre așa ceva ne îndreaptă. Vreți, fraierilor, să progresați, vă arăt eu ce vă așteaptă! Nu trebuie să fim mirați de rezultatele propășirii noastre. Dialectica are legile ei necruțătoare. Dar la școală am învățat că pe lângă dialectică mai e și metafizica. Prima slujește progresul, a doua este retrogradă. Metafizicienii, tot școala ne-a învățat, sunt niște făpturi antipatice, care nu se bucură de viață și privesc numai înapoi. Cert este că aceia care au în minte busola metafizicii nu împărtășesc opinia curentă despre epigonism. Recitând versurile faimoase „ iară noi, noi, epigonii, simțiri reci, harfe zdrobite…“ trăim o clipă de suspensie și nu ne putem șterge din fața ochilor imaginea harfelor… Le și văd rupte, distruse, aruncate la beci de iconoclaștii care nu au milă. Instrumentele muzicale grație cărora au fost trimise spre cer acorduri suave au ajuns niște piese deteriorate care nici într-un spațiu muzeal nu mai au loc. Și atunci ce punem în locul lor? Muzicienii la ce vor mai cânta? Apare următoarea dilemă: între o harfă ruptă și o chitară electrică ce aleg? Dacă va trebui să leg corzile, aș face asta cu bucurie și duioșie. Corzile vechi înnodate nu vor mai vibra ca la început, dar din ciupirea lor tot va pleca o sonoritate care va alina dureri vechi. Pe când o chitară ce poate face? Emite niște sunete, fără îndoială, interesante, dar care tot în prezent rămân. Este pus în funcțiune registrul excitațiilor care nu pot comunica la alte nivele. Aceasta-i deosebirea. Și atunci ce mai sunt epigonii? Doar niște autori fără valoare, de care râde puștimea insolentă? Eminescienii, cei care nu puteau să iasă de sub jugul maestrului, erau cu totul și cu totul demodați, doar că muzica lor oblojea ceea ce moderniștii și mai ales avangardiștii nu conteneau să rănească. Paradoxal, a fi epigonic înseamnă a fi și epifanic. Epifania ca manifestare a sacrului este tot un fel de „imagine după“, un „after image“, ca în ultimul film al lui Wajda. Se află evident în simultaneitate cu originea ei divină, dar și în succesiune prin raport temporal. Cei care, ca să zic așa, respiră epifanic nu mai țin cont de mode și canoane literare. Pentru ei „harfa zdrobită“ e mult mai importantă decât noile instrumente muzicale. Pot să nu intre în nicio ierarhie, să fie catalogați drept lipsiți de orice valoare, doar că ei îndeplinesc o cu totul altă funcție.
Riscând să fiu luat în râs, afirm totuși că asemenea autori ajung să facă parte din duhul atotîmprejmuitor, spre deosebire de ceilalți care nu trăiesc decât într-o lume de hârtie. Senzația pe care o am, aceea că literatura, pe măsură ce am avansat în timp, a devenit din ce în ce mai artificială mi se poate confirma și pe această cale. Ne-am închis orizontul și nu mai comunicăm decât între noi, calificați într-o meserie inutilă. Cum să evadăm din temnița aceasta este o altă problemă majoră. Cum? Există, desigur, soluția inspirată de greva tăcerii. O perioadă conștient asumată de abstinență și chiar asceză. Sau, cel mai riscant, o breșă dureroasă tăiată tocmai prin limbajul actual, cel mai strident și insuportabil. Doar dintre marii iconoclaști s-au ales acele genii care de-a-ndoaselea, plonjând headlong în marea roșie a asfințitului, au regăsit aurora. Poate avea loc astfel cea mai spectaculoasă răsturnare a valorilor, acel Umwertung nietzschean, dar în sens invers, prin care tot ce a fost până acum cu susul în jos revine la statura inițială. Epifania ca manifestare a sfântului spirit acționează la nivel cosmic. Un autor epifanic nu mai poate fi… gratuit. În plină epocă a utilitarismului artiștii, dându-și seama că nimeni nu le acordă importanța cuvenită, au zbierat: arta e gratuită, altfel spus, nu are nicio legătură cu valorile voastre materiale. Dar nimic mai mult neadevăr decât în această afirmație! Arta nu a fost, nu este și nu va fi gratuită. Este o imposibilitate. Arta influențează, evident imperceptibil, până și mersul aștrilor, ce să mai vorbim atunci de niște precare relații sociale? Dacă avem o asemenea convingere, cu siguranță că ne vom recâștiga demnitatea pierdută.