Talmeș-balmeș

În Argumentul cu care Ion Pop își deschide volumul de cronici dedicate poeților și poeziei, dincolo de precizările „tehnice“ ale autorului (sunt texte publicate în reviste între 2000 și 2019; criticul a scris în acest interval „despre o carte, două pe lună“; asemenea comentarii au fost „topite în încercările de sinteză articulate între timp“), e de observat perspectiva de istorie literară cu care operează cronicarul. Alți cronicari ai fenomenului poetic, precum Gheorghe Grigurcu sau Al. Cistelecan, au aderență la concretul liric și antene pentru ceea ce se numește inefabil, pornind dinspre particularitățile fiecărui autor și închegând, din „mers“, tablouri de generație și de epocă. E suficient, în cazul lor, ca un autor să fie un poet original, pentru ca opera lui, receptată critic în primă instanță, să capete o pondere de istoricitate și să intre în succesiunea de istorie literară a momentelor poetice. Ion Pop, dimpotrivă, pornește spre textele de literatură actuală dinspre istoria literară, cu o perspectivă a întregului în care volumul nou va fi asimilat, prin efortul istoricului deghizat în cronicar. Dacă un cronicar veritabil se confruntă, vrând-nevrând, și cu apariții editoriale modeste, cu veleitari neobosiți și cu autori aflați în declin ori în degringoladă artistică, un istoric literar precum cel clujean are avantajul de a-și putea selecta cărțile din actualitatea literară, alegându-le pe acelea mai semnificative. Cronica devine astfel o specie a istoriografiei literare, iar cartea selectată, un adaos la corpusul poetic al epocii în care se înscrie. Cărțile cele mai importante conturează și structurează o anumită perioadă literară, iar autorii cei mai însemnați devin subiecte de monografii.

Ce surprinde neplăcut, mai întâi, în acest prim volum din Cărți la alegere este aleatoriul selecției autorilor. Succesiunea comentariilor în carte este ea însăși curioasă, dictată fiind de cronologia publicării cronicilor, iar nu de cea a apariției cărților sau de generațiile din care fac parte poeții. O cronică la o antologie de Marius Ianuș, apărută în 2006, e înaintea uneia intitulate De trei ori Celan, urmată, aceasta, de una la versurile lui Aurel Dragoș Munteanu. Vine la rând o cronică despre Constantin Th. Ciobanu, iar apoi… Attilio Bertolucci în traducere românească. În altă parte, cronica Brâncovenii în imnele“ lui Ioan Alexandru e înaintea celei despre O antologie a lui Dumitru Crudu. Suprarealismul, dacă nu dadaismul, prezidează asemenea serii. Întreaga structură istoriografică va fi avariată prin transformarea anului în care Ion Pop a scris despre cartea unui poet în element regulator și fix. Pare că autorul și-a epuizat sistematizarea, oferind-o cărților sale de sinteză; iar aici, avem a ne consola cu un talmeș-balmeș de titluri, autori și decenii literare.

De apreciat însă efortul istoricului literar de a recepta și poezia promoțiilor și generațiilor mai noi. Dacă alți critici consacrați și-au mărturisit franc inaderența la poezia generației 2000, pusă sub eticheta „minimalismului“ și a „non-poeziei“, Ion Pop are aici cronici despre cărți de Andrei Peniuc, Marius Ianuș, Medeea Iancu, Ștefan Manasia, Andrei Doboș, Dan Coman, Alex Văsieș, Ion Buzu, Dumitru Crudu, Radu Vancu, Teodor Dună, Vlad Moldovan. Totuși, nici în privința selectării autorilor reprezentativi pentru tânăra generație lucrurile nu se prezintă prea fericit, dat fiind că în aproape două decenii de cronică literară republicată în volumul de față autorul nu a găsit cărți ale unor Constantin Acosmei, Ruxandra Novac, Nicolae Avram, Dan Sociu, Ionuț Chiva, Teodora Coman, Andrei Dósa, dar a găsit oportun să scrie despre Dan Mircea Cipariu și noua singurătate colectivă“. Peste cinci pagini de cronică i-au fost dedicate în 2012 de acest istoric literar serios și competent, dar fără gust și exigență de cronicar, unui autor cu totul modest, comparat de Ion Pop cu Arghezi și Apollinaire. Cronica ar putea părea o parodie foarte reușită a discursurilor critice emfatice; din păcate, nu este. Ion Pop analizează în felul acesta niște versuri ale lui Dan Mircea Cipariu: „Însăși Salvarea, sinonim odinioară al Mântuirii, e translată în acest limbaj de internet, uzând de valențele ambigue ale termenului devenit pur tehnic“. Urmează citatul din poetul analizat: „suntem tot mai mulți și tot mai singuri/ savurăm dezastrele de lângă noi/ de parcă ele nu ar trebui să ne atingă/ de parcă/ noi/ prietenii de pe facebook/ am fi o castă ce va supraviețui/ sfârșitului// «salvează și ieși» îmi scrie în acest vers îngerul“. După care cronicarul ne lasă bouche bée: „E aici un soi de transplant insolit, din speța celor care, în modernism, cobora (sic!) sacrul în cotidian (la același Arghezi și, ceva mai devreme și în alt spațiu poetic, la un Apollinaire, în cutezătoarea «Zonă»)“ (pp. 231-232). La opt ani de la publicarea unor asemenea enormități critice, Ion Pop își reia în volum, senin, cronica defectă.

Fascinat se arată criticul și de volumele, două, semnate de un tânăr poet sătmărean, Robert László, despre care în 2010 ne avertiza că merită „o întâmpinare luminoasă“. De ce merita acest poet o întâmpinare luminoasă? Fiindcă „versurile lui aduc o prospețime foarte promițătoare în ambianța cam cenușie în care se scriu încă de mulți autori recenți texte de notație minimalistă, dezabuzată ori cu vehemențe supradozate, în pas cu «moda» brutalităților zilei“ (p. 164). Iată cum Ion Pop însuși depreciază poezia mai tânără, fie ea „minimalistă“, fie cu „vehemențe supradozate“. Obiecția din urmă sună curios la un cercetător și exeget al avangardismului poetic românesc. Oare Geo Bogza și alți avangardiști nu vor fi avut în tinerețea lor poetică vehemențe „supradozate“? Și în ce măsură violența programatică a unui manifest avangardist și proiectul asumat de „epatare“ a burghezului pot fi folosite ca parte a unei judecăți critice de valoare? A desconsidera sau deprecia un text poetic minimalist pentru că e minimalist și unul post-avangardist pentru că e post-avangardist este similar cu a-i reproșa unui istoric literar că e istoric literar și unui poet că e poet. Noroc că tânărul Robert László salvează imaginea poeziei compromisă de „mulți autori recenți“… Ion Pop își încheie prima cronică despre el în nota cu care, vai, ne-a obișnuit: „Scrisul său aduce o notă de înviorare benefică în peisajul cu prea multe zone aride a (sic!) dezabuzatei poezii tinere de azi“ (p. 169). Inclusiv în interviul cu care se încheie volumul, luat de Gellu Dorian, eroarea gravă de perspectivă a istoricului literar (a confunda structura lirică a unei opere cu valoarea ei literară) se repetă, și încă de două ori, semn de flagrantă neînțelegere: „Așa-numiții «douămiiști» mai au de prezentat… certificate de valoare. I-am citit pe mulți, nu puțin dezamăgit, mai ales de opțiunile deja calificate de «mizerabiliste», «minimaliste» – care n-au prea ieșit încă din zona minoră a liricii“ (p. 460); „Din cauza sărăciei de substanță, și ca experiență de viață, și ca instruire culturală, mulți autori din această serie și-au epuizat foarte repede «mesajul», insistând, eventual, în registrul minor, monoton, inexpresiv…“ (p. 463).

Uneori, în cronicile reunite aici, sunt exemple savuroase de umor involuntar. Neînțelegând exact ce vrea să spună istoricul literar cu ambiții de cronicar, iei frazele sale ca atare, cu predicții la fel de obscure și misterioase ca ale unui oracol. Fiecare înțelege ce dorește din finalul cronicii la Dan Coman: „Monada fără ferestre în afară trebuia să fie străpunsă într-un fel. Rămâne de văzut ce supape i se vor mai deschide în viitorul apropiat.“ (p. 243). În alt loc, criticul pare că desfășoară o serie proprie de termeni și imagini care se potrivesc cu orice poet de oriunde și oricând: „Multiplicitate a universului infinit, alterități, jocuri dintre real și imaginar, iluzie și adevăr, și așa mai departe, sunt subiecte de reflecție prinse în procesul unor reflectări permanente de oglinzi paralele, de raze interferente, și – în ultimă instanță – în marele joc al lumii, care e mai ales unul de relații, ce pot conduce către infinitezimal, în care individualul se pierde în generalitatea cosmică…“ (p. 399). Poetul care a provocat acest mic delir hermeneutic are și un nume: Victor Teleucă.

Cărți la alegere. I este probabil cel mai slab și mai încropit volum al lui Ion Pop, un amestec de poeți buni și mediocri (receptați la fel), de generații și epoci literare, de formule și structuri poetice pe care un critic neobișnuit de opac și de rigid are ambiția de a le ierarhiza.