N-am visat niciodată să ajung în Rusia. Cu atît mai mult în URSS, cînd se organizau excursii, cu declarații la Securitate, așa cum era regula înainte de 1989, oriunde te-ai fi deplasat în lume. Am fost, totuși, în noiembrie 1988, fără să visez, în fosta URSS, doar în două din republicile sovietice învecinate: în Ucraina și Moldova, pe urmele lui Mihai Eminescu, într-un proiect cultural pentru pregătirea Centenarului morții poetului, la Cernăuți, Chișinău, Odessa și Kuialnik, pe unde poetul și-a purtat pașii. Pe atunci glasnosti-ul și perestroika făceau din acele locuri un fel de El Dorado pentru noi, cei din România lui Ceaușescu. Așa ne-au și părut atunci orașele vizitate, opulente, cu lume veselă, mai puțin cea de la Chișinău, unde am pătruns în lumea celor care manifestau cultural la Teatrul Verde din preajma lacului Comsomolist, azi parcul de agrement Valea Morilor, în jurul cenaclului condus de Anatol Șalaru, inși care luptau pentru impunerea grafiei latine și a limbii române în spațiul dintre Prut și Nistru. Am avut totdeauna o strîngere de inimă cînd mă gîndeam la acel spațiu, ce mi se părea unul de basm, partea răului, unde Împăratul Roșu își sechestrase cele șaisprezece fete în soviete păzite de zmei-paralei, zgripțuroaice și mume ale pădurii, așa cum hotărîse creionul de tîmplărie al lui Molotov, la îndemnul Tătucului Stalin. De acolo nu s-a mai întors bunicul din război, acolo a stat tata cinci ani prizonier, de acolo ne venea lumina eliberatoare, care mi-a orbit anii copilăriei, adolescenței și maturității. Cum puteam visa să ajung tocmai în acel spațiu al groazei, de unde ne-a venit ciuma roșie care încă mai persistă peste viețile noastre? În plus aveam în memorie „spovedania“ unui mare învins, Panait Istrati și pacostea unor bolșevici-alogeni care ne-au făcut cel mai mare rău nouă ca popor. Și totuși, curiozitatea a mocnit în mine ca un foc sub cenușa unei sobe de casă de țară, din care poți reînvia oricînd Pasărea Phoenix. Și așa s-a făcut ca în vara anului 2019 să merg, într-un conclav de excursioniști, cu încă doi prieteni de familie, și ei scriitori, la Moscova și Sankt Petersburg.
Moscova era scăldată în lumina dimineții de iunie. Am putut vedea din avion orașul care a luat denumirea de la apa murdară care-l tăia în două. „Mascva“ însemnînd „apă murdară“. Paradoxul este că acum Moscova este unul dintre cele mai curate orașe ale lumii – asta ne-a explicat în avion ghidul, care a accentuat că pe cît de curat este, pe atît de mult este plin de hoți, să fim foarte atenți, că, de regulă, se fură bani și pașapoarte. Deci, ochii în patru, că sămînța rea dăinuie chiar și în cea mai perfectă curățenie. Înainte de a ajunge la hotel, la acea oră de dimineață, puțin peste 7, am făcut turul orașului, oprind pe dealul Vorolev, pentru a privi perspectivele capitalei ruse, spre vest cu impresionanta clădire a Universității Lomonosov, clădire în stil imperial rus, cu furt de elemente din arhitectura italiană, dusă la extremele componistice ale turnurilor, dăruită de împărăteasă savantului, al cărui nume bolșevicii ajunși la putere i l-au păstrat pe frontispiciu. Patru astfel de clădiri domină întinderea Moscovei, în cele patru puncte cardinale, cea mai cunoscută fiind clădirea Ministerului de Externe, aflată în centru, pe artera principalului bulevard foarte larg, numit prospect, evident al Libertății. De acolo, de pe pod, am văzut noua influență arhitectonică din buricul Moscovei, cea a City-ului, un complex de sticlă, cu blocuri de peste o sută de etaje, unul din ele de peste patru sute de metri. Acolo sunt birourile și hotelurile oligarhilor, lumea nouă a Moscovei, care a dorit să se ia la întrecere cu World Trade Center-ul new-yorkez, acum pălind prin dispariția turnurilor gemene în fața megalo- maniei moscovite.
Printre jeturile înalte de apă pulverizată în sunetele melodiei Kalinka, lăsînd pe cei din grupul de excursioniști să se organizeze în programul lor, noi, cei din grupul nostru de trei perechi, am trecut podul peste Moscova plină de șalupe, bărci cu motor, vapoare comerciale și turistice în croaziere, și ne-am îndreptat spre Arbat, celebra stradă moscovită, martoră a vremurilor apuse, martoră a celor noi, cu surata ei spre nord, o altă stradă paralelă, tot Arbat, cu blocuri noi, unele sub formă de cărți imense deschise, cu perspective spre vasta așezare a capitalei ruse, pe vremea bolșevisumului, care era „centrul luminos al lumii“. În loc să mă gîndesc la Pușkin, la Gogol, la Lermontov, la Turgheniev, la Bulgakov, ori la disperările și resuscitările lui Soljenițîn, la strigătele lui Maiakovski sau durerile lui Pasternak, la Esenin, ori la Ulițkaia, Vodolazkin sau Iahina, la toată lumea artiștilor ruși care s-au perindat pe renumita stradă, impactul cu Arbatul mi-a adus în minte romanul lui Rybakov, cu a sa epocă a acumulărilor în Uniunea Sovietică, cu copiii anti-staliniști ai renumitei tetralogii. În special clădirile, de un specific rusesc, cu tot felul de elemente arhitectonice de aiurea, în culori diverse, fac din Arbat locul de promenadă nu numai al rușilor, ci și al turiștilor care vin aici de peste tot. La fiecare pas vezi celebra păpușă de furat, devenită simbol național, Matrioșka, de diverse dimensiuni și culori, din lut sau porțelan, pînză sau burete, dar și din pietre prețioase și malachit, ori figurine, în miniatură, de ruși, fie de rînd, fie celebri, printre ei chiar în exces chipul lui Putin, suvenire care se adaugă la celelalte, după gustul și inspirația fiecăruia. N-ai cum să pleci de acolo cu mîna goală. O votcă dublă la una din terase îți oferă senzația că la ea acasă această băutură este mai bună, necesară ca apa pentru gîtul rusului mereu însetat. Desigur că în astfel de situații uiți de toate durerile tale și mai ales uiți că la plecare în excursie ai avut inima îndoită și sufletul greu că mergi în casa dușmanului pe care l-ai urît cît încape pentru tot răul pe care l-a făcut în timp țării tale.
Ulița Arbat, că așa îi spun rușii, dăinuie aici din 1493, fiind pe atunci parte a unei rute comerciale importante. La început, așa cum era legea pe atunci, dată de cnezi și de țari mai apoi, ca în afara cetăților casele să nu se facă din piatră, ci doar din lemn, pe Arbat erau numai case din lemnul adus de iobagii ruși din taigaua nesfîrșită a Rusiei. Acum nu se mai vede nici una, toate au ars în incendiul din 1821, fiind înlocuite cu clădiri în stil Empire, care se văd și astăzi. Toată inteligența moscovită, dar și boema rusă, și-a dus și-și duce veacul aici. Noi am preferat să ajungem acolo pe jos, fiind aproape de hotelul în care locuiam. Muzeul Pușkin era închis, însă restaurantul deschis. La fel și Muzeul Andrei Belîi. Intenția noastră culturală s-a limitat la a bate pietrele Arbatului peste care au trecut pașii atîtor ruși celebri, să asistăm la cîteva recitaluri ale unor ocazionali la statuia lui Okudjava sau să privim pictorii care desenau chipurile celor dornici, precum și să privim statuile încremenite ale actorilor, vopsiți în bronz sau lunar, ori pe cei deghizați în diverse animale, fotografiindu-se cu copiii dornici să aibă o amintire și de acest fel.
Piața Roșie, cu Kremlinul, dar și cu Biserica Acoperămîntul Maicii Domnului (Vasîli Blajînîi), cît și cu mausoleul în care stă de veghe nopții veșnice mumia lui Lenin, mi s-a părut mică, nu atît de impresionantă pe cît o știam din filmele sau reportajele văzute. Am ajuns acolo, ieșind din metroul ce-și are stația lîngă clădirea spăimosului KGB, trecînd pe strada pe care se află singura biserică din Moscova rămasă nedemolată de furia bolșevicilor în expansiunea lor ateistă, în preajma căreia stă impunătoare, mai în spate, clădirea Balșoi Teatr, iar la capăt, punctul zero al Moscovei, la intrarea în Piața Roșie, pe lîngă Muzeul Național de Istorie, marcat cu un cadran al unui ceas încastrat în pietonal, care indică toate orele globului, astrele, un fel de loc de unde începe totul și de unde se măsoară timpul, timpul rusesc, evident, așa cum la englezi este Greenwich-ul (că Petru I fusese în vizită acolo și a furat ideea, așa cum a furat totul în vizitele lui europene, oferind lumii cel mai european oraș al Rusiei, Sankt Petersburg-ul). Deschiderea pieței este una de maidan, așa cum a apărut ea la sfîrșitul secolului XV, după ce au fost demolate toate casele din partea de est, unde acum se află celebrul GUM, fiind amplasată în apropierea Kremlinului, cetate de lemn, fort (kreml) pe dealul ce putea oferi o apărare din toate părțile. În fine, impresionant pentru mine în Piața Roșie nu este nici zidul înalt, cu numeroasele lui turnuri, ce înconjoară cetatea, nici Mausoleul lui Lenin, de sub zid, în jurul căruia vezi coada imensă la care stau cei care pot trece prin fața mumiei bolșevicului suprem pentru a sta cel mult două minute să-l privească, ci biserica din partea de sud, în fața căreia încă mai stăruie eșafodul, prezentat nouă de ghid drept loc al edictelor țarilor, nu loc în care au căzut multe capete, de la cele mari și încoronate la cele ale tîlharilor executați acolo pentru a înspăimînta pe cei dispuși să-și astîmpere foamea perpetuă prin hoții și tîlhării: de altfel, acel loc este și singurul neîngrijit, ci lăsat într-un soi de paragină geamănă cu blestemul ce-a picat peste el odată cu fiecare cap tăiat. Edificiul Vasîli Blajînîi este cu adevărat impresionant: zece biserici într-una singură, ctitorie a lui Ivan cel Groaznic în 1552, după ce a capturat fortăreața tătărască de la Kazan, cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului, cum de altfel se numește oficial biserica. Este cu adevărat impresionantă și plină de poveștile și tainele celor aproape cinci secole. Micile lăcașuri de cult, galeriile, scările, turnurile, acoperișurile unice în stilul emblematic Rusiei medievale, celebrii bulbi de ceapă, divers colorate, frescele, porțelanurile, mozaicurile și vitraliile, toate alcătuiesc o „capodoperă“ de necontestat a arhitecturii ruse vechi, unică în lume.
Kremlinul ascunde tot ce se poate ascunde, de la istoria lui, care începe la anul 1156, cînd cneazul kievean Iuri Dolgoruki a construit acolo un fort din lemn (kreml), pînă azi, cînd Kremlinul este tot un fort în care se adăpostesc puternicii vremii. Intrarea în cetate a fost anevoioasă, stînd la o coadă imensă, trecînd prin filtre severe, pentru că unde urma să intrăm, pentru a vizita diverse obiective (nu toate, pentru că este imposibil așa ceva), este și sediul puterii ruse, în frunte cu Putin. Arsenalul, Palatul de Stat, Palatul Senatului, clădire de pe vremea Ecaterinei cea Mare, singura țarină căreia-i plăcea să stea și la Moscova, Prezidiul, alias Clădirea 14, așezată acolo de Stalin pe locul a două mănăstiri, comandamentul Kremlinului și Serviciul Federal de Protecție (FSO), în Piața Catedralei, în contextul arhitectonic adecvat este Grădina Secretă (Tainițski), parc construit pe locul Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena, ctitorie din secolul al XIV-lea, loc de prim subbotnik al lui Lenin, toate astea străjuite de turnuri, fiecare, în afară de cel al Senatului și al Alarmei, botezat creștinește: al Mîntuitorului, al Sfîntului Nicolae, ale sfinților împărați Constantin și Elena, dar și Beklemișevskaia, al lui Petru, dar și cele fără nume Bezimiannie, ori Tainițkaia sau cel al Bunei Vestiri, Blagoveșenskaia, precum și Vodovzvodnaia, Borovițkaia, al Armurăriei și cel al Comandantului, dar și cel mai înalt turn, cel al Sfintei Treimi, Troițkaia, toate construite în diferite etape istorice, precum și toate celelalte „acareturi“ tainice, nelăsate, desigur, la vedere. Nouă ni s-a dat voie să vizităm sala armelor, unde se află marile valori de tezaur rusesc (fie furat, fie autohton), precum și Muzeul Săniilor și Troicilor, o întreagă galerie de atelaje țarine, unele fiind daruri primite de diverse împărătese, nemișcate vreodată, altele legendare, cum este acea sanie imensă, în care a călătorit pe timp de iarnă de la Sankt Petersburg la Moscova, pentru a fi înscăunată de Patriarh, Ecaterina cea Mare. Multe din aceste avuții inutile, așa cum este și Tunul Țarului de lîngă complexul patriarhal, unul dintre cele mai mari din lume, cu țeavă de 5,34 m și un calibru de 890 mm, turnat din ordinul țarului Feodor în 1586, folosit doar o singură dată, probabil la o demonstrație de forță, fac dovada nesăbuinței ce definește vanitatea mai-marilor Rusiei de a se considera singura mare putere din lume, boală cronică ce dăinuie și azi. Acolo am văzut și cel mai mare clopot din lume, lîngă cel mai înalt turn al ansamblului, Turnul lui Ivan, numit și Clopotul Țarului, clopot care cîntărește 202 tone, cu un diametru de 6,6 m și o înălțime de 6,14 m. Însă noi eram cu grabă, cu gîndurile ascunse, să nu care cumva să ne fie citite. Mie, dacă mi s-ar fi citit cumva gîndurile, aș fi fost deportat-teleportat direct în fundul Siberiei. Steagul era deasupra pe clădirea Palatului. Semn că Putin se afla la serviciu. La un moment dat s-a înălțat un elicopter. Ni s-a spus că dacă la cinci minute se va înălța un al doilea, înseamnă că în unul din ele este Putin, care părăsește Palatul pentru traiul privat.
Ni s-a spus că din 1997 oficialitățile ruse, pentru a ieși din marasmul dispariției URSS, au consolidat o inițiativă din 1993, de a reface tot ce a fost distrus de primii bolșevici, Lenin și Stalin, și menținut în același anticreștinism și ateism și de ceilalți pînă la Gorbaciov. Astfel au refăcut cea mai mare parte din bisericile ortodoxe, faima țarilor ruși. Minunea acestor refaceri este Catedrala Mîntuitorului de pe Volhonka, cea mai mare din întreaga Rusie și una din primele trei mari catedrale din lume, putînd găzdui peste 10.000 de persoane. Aceasta a fost refăcută întocmai, de la ziduri la iconostase, catapetesme, picturi, cupole în doar patru ani, plus trei pentru refacerea picturilor. Așa s-a procedat peste tot, unde interesul turistic pentru istoria Rusiei țariste trebuia reînviat.
Și am plecat de acolo la Sankt Petersburg, altă lume, altă viziune despre cultură și educație. Mergeam spre capitala culturală a Rusiei, dar și spre locul de dezmăț imperial, țarist, cu cele mai celebre amoruri și adultere, cu bastarzi și „omoruri de familie din interese de putere“, așa cum este cunoscut orașul apărut în delta Golfului Finic, o lagună care i-a plăcut foarte mult constructorului Petru cel Mare, care a venit acasă cu idei novatoare după ce a colindat Olanda, Anglia, de la tunsul bărbilor (meteahnă preluată și de miliția ceaușistă, care m-a fugărit și pe mine de cîteva ori pentru a mă tunde și bărbieri!) pînă la înființarea acolo a celui mai european oraș al Rusiei, simbol al unei civilizații evidente, apărute pe locul în care trăiau în legile lor pescarii suedezi, oraș clădit cu sîngele și sudoarea iobagilor ruși după pofta țarilor și țarinelor, una dintre ele, cea mai longevivă pe scaunul imperial, victorioasă și amoroasă, alogenă. Orașul dăinuie din 1703, cînd Petru cel Mare l-a așezat pe malul Nevei, mutînd capitala acolo, după ce i-a bătut pe suedezi la Poltava în 1709 și în bătălia din Golful Finic, de la Gangut, din 1714, iar Pacea de la Nystad, din 1720, după marele război al Nordului, îi conferă Rusiei puteri depline asupra acelui teritoriu. După el Rusia, în afara unei scurte perioade cînd țar a fost Petru al II-lea, timp de șaptezeci și unu de ani, a fost condusă de femei: Ecaterina I (1725-1727), Ana (1730-1740), Elisabeta (1741-1762) și Ecaterina a II-a (1762-1796), iar după o perioadă de așezări administrative, cu epurări și igienizări după damfurile lăsate de alogena Ecaterina a II-a cu cei doisprezece amanți ai ei, țarul Alexandru I se orientează spre Moscova, căreia îi regîndește planul de reconstrucție, dar capitala rămîne totuși la Sankt Petersburg pînă la venirea bolșevicilor la putere în 1917.
Spre deosebire de Moscova, Sankt Petersburg-ul nu a fost atît de demolat, de devastat de bolșevici, ci doar războiul l-a părăduit și transformat în ruine, cînd blocada Stalingradului a impus întoarcerea armelor și asaltul victorios spre Occidentul putregăios al lui Hitler. Marele plan al Ecaterinei a II-a de a aduce pe Volga germani, pentru a schimba și în rîndul maselor sîngele leneș și bețiv al rușilor, explică marele secret al sosirii ei în ținutul de vis al țarilor. Ce-a mai rămas din această colonizare am văzut în romanul Copiii de pe Volga de Guzel Iahina, iar ce este Rusia profundă poate fi văzut în marea literatură rusă din ultimele două secole, chiar și în romanul Laur al lui Andrei Vodolazkin. Cum de fapt m-am convins și eu din trenul de mare viteză cu care ne-am deplasat de la Moscova la Sankt Petersburg, distanță de 800 km făcută în 4 ore, într-un confort de excepție. Între Moscova și Sankt Petersburg nu vezi pe această distanță nici o localitate importantă, ci doar niște sate cu cocioabe, că altfel nu le pot spune, în care locuiesc mujicii actuali, atunci cînd se retrag din zonele în care muncesc pentru a-și cîștiga existența. O Rusie profundă de o tristețe ce explică marea diferență din trecut între cei bogați, puțini, și cei săraci, mulți, dar și din prezent, dintre oligarhi și restul lumii, care, nostalgică, probabil, se gîndește cît de bine era cînd puterea sovietică însemna colectivizarea și electrificarea satelor.
La Sankt Petersburg ai ce vizita, de la Ermitaj, în Palatul de Iarnă, la Insula Iepurelui, cu celebra Catedrală Petru și Pavel, unde se încoronau țarii și țarinele, dar unde se află și locul de veci al țarilor și al familiilor lor, un adevărat cimitir plin de sarcofage de granit, catedrală cu cel mai înalt turn cu clopotniță, în preajmă cu inexpugnabila fortăreață, făcută de Petru cel Mare pentru a se apăra de atacul frecvent al suedezilor și unde se retrăgeau în vreme de invazii familiile țarilor, dar și celebra arteră axială Nevski Prospect, cu magazinele ei de lux, cu cel mai vechi și mare complex comercial din lume, aflat acolo de la 1710, pe o suprafață de 2,5/ 2,5 km, dar și cele mai frumoase biserici ortodoxe, cît și casele memoriale, tip muzeu, Dostoievski, Pușkin, Alexandr Blok, Nabokov, dar și Grădina Iusipov, loc de corlătăială al lui Rasputin, aruncat în apa înghețată a rîului Moikăi din apropiere, iar nu departe de acolo, pe clădirea cu nr. 11 de pe Strada Voznesenski, se află celebrul nas al lui Platon Cuzmici Kovaliov, personaj gogolian, recunoscut drept „Nasul lui Gogol“, scriitor de sub mantaua căruia s-au născut marii scriitori ruși și care nu avea cum să nu aibă și el de-a face cu Sankt Peters- burg-ul.
Iar din Sankt Petersburg, la doar 24 de km, am ajuns la Țarscoe Selo, Palatul de Vară al țarilor, loc de hîrjoană al Ecaterinei a II-a, care a făcut în preajma palatului grădina englezească, una din cele mai frumoase ale imperiului. Miza acolo este Camera Chihlimbarelor, cu tablouri încastrate cu 6 tone de ambră de diverse nuanțe, luate de la suedezi, apoi furate în timpul războiului de ofițerii germani, refăcută începînd cu 1976 și redeschisă în 2003. Camera, întîi în Palatul de Iarnă, apoi în cel de vară, era predestinată unor terapii de purificare și căpătare de energii luminoase. Palatul are 28 de puncte de atracție, încheindu-se cu Muzeul Dacea Pușkin, undeva în afara incintei, pe Pușkinskaia Ulița 2, loc de creație și retragere al lui Pușkin, oferit de împărăteasă. Mi-am adus aminte atunci de Rezervația Pușkin, celebra povestire al lui Serghei Dovlatov.
Peterhof-ul a fost reședința de vară a Romanovilor. Și el distrus în timpul războiului, devastat în proporție de peste 50%, a fost refăcut și arată acum o opulență care frizează limitele bunului simț și al prostului gust. Pînă acolo am ajuns prin Golful Finic, trecînd pe lîngă o construcție imensă de sticlă, sub forma unui vas cu veliere, înalt de aproape 200 m, ieșind din Marea Baltică, unde se află sediul GAZPROM-ului. În ansamblul paladin de la Peterhof, Balșoi Dvoreț este marea atracție, în fața căruia, la baza treptelor, se află fîntînile arteziene, cu statui spoite în aur. Muntele de Aur și Muntele-Șah, Fîntînile lui Adam și Evei, Fîntînile Romane, Fîntîna Piramidă, Cascada lui Neptun, Fîntîna-Fabulă, Parcul Peterhof-ului, Grădinile de Jos și de Sus, Parcul Alexandria, Monplaisir, casa în care a copilărit Ecaterina I, Aviarele, Fîntîna-Soare, Ermitajul cu fațada roz și albă, Palatul Marly, Muzeul Cărților de Joc, toate sunt puncte de atracție și recreere, născute dintr-un abuz al opulenței zidite pe umerii iobagilor și mujicilor, pe prăzile pe care imperiul le-a acumulat ca într-un sac fără fund. Totul făcut cu o îndîrjire geamănă cu încăpățînarea. Ca singur exemplu este imensul soclu de granit pe care stă statuia ecvestră a lui Petru cel Mare, dedicată marelui înaintaș, cu care nu avea nici o legătură de sînge, de venetica Ecaterina a II-a pentru a cîștiga dragostea mulțimii, soclu care a fost transportat din atelierul în care a fost șlefuit pînă în parcul de lîngă Palatul de Iarnă timp de doi ani, cu numeroase victime ale pedepselor pe care țarina le-a aplicat celor puși să ducă la bun sfîrșit o astfel de treabă.
Dar și curiozitatea mea s-a oprit aici, deși multe ar mai fi de spus, spunînd că, dacă vrei să cunoști cu adevărat cultura rusă, locul în care ea a fost zămislită, să poți înțelege cu adevărat modul de viață rusesc, chiar dacă te întorci învins, copleșit de acolo, trebuie să mergi să vezi măcar aceste două orașe în care sunt acumulate, pe lîngă frumuseți adevărate, prăzile unui imperiu, în diverse etape istorice, lacom și confuz. Și închei cu un gînd al lui Dostoievski: „Ferice de acela care are un ideal, chiar dacă greșește!“ Însă idealul meu nu a fost acesta și de greșit sunt sigur că nu am greșit că am ajuns în casa dușmanului, o casă mare și opulentă, sfidătoare mai ales în fața lui Dumnezeu.