Poezie de Ovidiu Genaru

Colibița

Memorii scrise pe râuri curgând.

La stână

oaia numără ciobanii câți au rămas. Mama se uită

prin mine să vadă dacă vine ploaia

Tatăl lucrează la obârșia lucrurilor. Nimeni

nu stă cu mâna în sân

toți fac ceva.

Excluzând mirele. Care stă cu mâna în sânul

miresii.

Cât suntem pe-aici

deșertăciunea deșertăciunilor se suspendă.

Trebuia

Trebuia să fi fost prevenit uite așa și pe

dincolo cetățene

Să-mi fi spus ce intenții au cu mine

mădularul celor șapte miliarde

Să mă fi încântat cu flaute

să mă fi ademenit cu nimfele ros din iatacul

lui Mao Țe Dun

sau să mă fi mituit cu cristale ermetice în care

timpul e veșnic. Sunt și eu

o ființă finită

Nici măcar nu m-au întrebat din ascunzătorile din

buncărele lor americane

dacă vreau să devin un impersonal cod de bare.

Eram și noi niște persoane. Acum suntem

o proteină în plus care consumă o proteină

în minus.

Viața e un vis

Am mai vorbit despre cum trece timpul. Acum știm

că visarea unui vis formează viața unei

morți amânate.

Pentru că în unii se naște sluga și-n alții

stăpânul

cărările spre Dumnezeu sunt controlate de câinii

electrici.

Spre Iad sunt pavate cu bijuterii.

Vorbind despre timp știm că el pe tine te caută,

Nu se va ține cont că trandafirului

i-ai dăruit hematii

În memoria lui deja ești o mireasmă

Țigara mentală

Deși m-am lăsat de fumat cu mulți ani în urmă

simt deseori o nevoie imperioasă

să-mi aprind o țigară.

E un impuls de nestăpânit.

Ca și cum un pluton de execuție comandă

FOC !

Îmi pipăi instinctiv buzunarul

dar uit că nu mai am pachetul toxic la mine

Și atunci

atunci

intru mental într-un bar întâlnit în cale

și cumpăr un pachet de țigări

și o brichetă mentală dintre cele mai scumpe

să-mi potolesc blestematul meu viciu.

Acum sunt liniștit. Am tot ce-mi trebuie.

În drum spre casă

mă așez mental pe o bancă din grădina publică

scot o țigară din pachetul toxic

o miros cu poftă ca pe vremuri

apoi o aprind cu bricheta mentală și trag

trag lacom

primul fum mental în plămâni

și-l dau afară pe nări de câte ori vreau

până mă satur. De multe ori până mă satur.

Vă pup.

Mama Maria

Un țurțur de frig e amintirea sânului mamei Maria

gheață

pe care pot s-o beau din florile de câmp

în diminețile reci.

Tăcută

acolo te-ai retras

ca să șoptești lumii că mamele revin în nostalgia

noastră încercănată

să ne vegheze insomniile cât suntem calzi.

Prin pulberile Măcinului

Case de cretă acoperite cu solzi de pește. Salcâmi

hărăziți să rodească smochine

dar nu în livezile tale.

Soarele incendiind lacul Sinoe.

Prin pulberile Măcinului te îmbrățișează

Fata Morgana.

Apă de trandafir cară în sacale măgărușii

dintr-un veac vechi într-altul mai vechi.

Scrisoare de dragoste

Cum oprește trenul pun scrisoarea asta la poștă

pentru Cristina

vreau să-i fac o surpriză

Fii atent cum cobori așteaptă să oprească trenul

i-am strigat prietenului meu îndrăgostit

simțind puternic diminuarea accelerației

Dar prietenul meu deja sărise rău din mers

de pe treapta vagonului

se împiedecă de un geamantan și ajuns între șine unde

roțile îi tăiară gâtul fulgerător

Însă

cu aceeași mișcare fulgerătoare el își puse

capul la loc șoptind te rog moarte așteaptă

numai puțin se ridică și continuă să alerge impetuos

de-a lungul peronului…

deși lumea deja începuse să se adune la locul

nenorocirii

Strecură plicul către dragostea lui prin fanta

cu oblon pendulant care permite doar un singur

sens

apoi se întoarse împăcat cu el însuși

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat

și continuă accidentul…

Pe acoperiș

Pe acoperiș avem tot ce ne trebuie: crăpelniță

ruj prezervative

iar nepoții aclamă

Vestul de unde răsare luna în 3D.

Noi nu vrem nu vrem copii.

Ovulele

române să moară în mamele lor.

Mamele lor

ca mormânt pentru nenăscuții lor.

Găuri negre

Nu am atâtea amintiri încât să-mi umplu

memoria

Voi zile să fi fost săptămâni?

Ascunzători

în mine însumi din care să nu fi mirosit măcar

o floare

ca să o fac fericită?

Îngăduit doar biologic? Fără să las vreo urmă

de frica morții? Unde sunt zilele când

am trăit absent fără să fac umbră pământului?

Să fi fost mort și n-am simțit. Nici nu

mi-am dat seama. Și nici voi nu ați observat

că vă vine din față un om transparent

neatins de vreo imperfecțiune care umanizează.

Pe o stradă pustie

Neuitate vor fi

plimbările de seară când ea purta rochia neagră

cu penaj de paiete și cristale

anume

să amplifice enigmele nepământene ale lunii

cu dubla ei lumină din podoabe

pe-o stradă pustie când noi amândoi formam

o pereche de singuri.

De septembrie cu Tudor Arghezi

Brume bizantine pe cupole de lume fac din

sfârșitul de vară imperiu

Lapte rece bem dimineața

bulgări de aer simțim în obraz lumina-i ca

sticla

se vede pe lumea cealaltă

Cel mai frumos septembrie plutind pe o presimțire

de moarte și aur

înviorează rănile vechi și resfiră poteci

neumblate

Adaugă la asta și balansul de aseară al

cerceilor tăi

și suntem complici

cu niciodată toamna nu fu mai frumoasă ca tine.

Așteptat

În Yorkshire într-o norocoasă zi fără ploaie

pe aeroportul internațional Leeds Bradford

singura muscă

lihnită de foame din Marea Britanie mă detectă și

ateriză

pe-o dulce pată de forma României de pe valiza

mea discret unsuroasă

și

cu nesaț începu să sugă.

Eram așteptat.