Ștefan

În 2008, de Ziua Crucii a sosit vestea. Nu prea se aștepta mai nimeni. Plecase spre Austria echilibrat de doctorii de la Spitalul Elias. Doar Danei Safta i-a spus „ai grijă de Mihaela!…“. Și astăzi mi se pare straniu. N-am înțeles pînă la capăt ce s-a întîmplat. Mi s-a părut că s-a fofilat pe după o cortină și a șters-o cu cine știe ce clovni sau lăutari, cu vreun bîlci, departe de emoțiile scenei, devastatoare, de zgomotul indecent al lumii ăsteia. Timiditatea lui dispărea cînd era cu oameni eliberați de o anumită povară a normelor, de oricare ar fi ele. Fața i se lumina, nu mai era întunecat și urîcios, rîdea, ochii îi zvîcneau de libertate.

Este Ziua Crucii. Timpul a trecut. Iar din martie… An de an, după moartea lui Ștefan Iordache și a Mihaelei Tonița-Iordache, dcotorița Dana Safta și sora lui Ștefan, Ileana Iordache, au făcut pomenirile la Gruiu. Ritualul era același, mereu. Ne vedeam toți la biserică, mergeam la mormînt și acasă. Astăzi, închizînd ochiii, mi s-a părut cel mai greu. Mă văd strecurîndu-mă ca o umbră fără corp prin casa lor, printre obiecte cu povești, fotografii, mii de detalii. Încremenite. Înainte să ies în curte, mă uitam pe geam. Prietenii lui. Mici grupuri. Deși durerea are intensitate, imaginile astea mi se par din altă lume. Din altă viață. De dinainte de martie 2020. Carmen Galin, Florina Cercel, Ilinca Tomoroveanu, Alexandru Tocilescu, Sebastian Papaiani nu mai sînt nici ei. Doamne!… O dată, la insistențele lui Dragoș Galgoțiu, am plecat cu Lia Manțoc prin niște curți, pe un drum întortocheat ca să ajungem la terenul lui, luat ca să fiu mai aproape de Ștefan și să trăncănească. Dragoș este născut de Ziua Crucii… Cu el m-am dus în alt an la Dan Pița, gard în gard cu Ștefan și Mihaela, și am evadat în AMINTIRI. Ca aceasta de mai jos. Ca Alice în țara minunilor.

Minunile mele țin de Teatru și de Prietenie.

Cu Ștefan Iordache am avut o astfel de legătură. Ne-am intersectat de cîteva ori, după 1990. A fost o apropiere ciudată, manevrată stîngaci de doi timizi, care fac orice ca să nu se vadă asta. După cîteva disimulări, cortinele mai mult sau mai puțin transparente dintre noi s-au prăbușit și am rămas fără apărare. Am lăsat gîndul să-și găsească drumul spre cuvînt. Cînd tatonările reciproce au încetat, umbrele și îndoielile s-au spulberat. Au apărut firele care au țesut legătura noastră: teatru, amintiri, prieteni pe care nu îi știam ca fiind comuni, locuri și obiceiuri din Oltenia, cîntece lăutărești foarte, foarte vechi, teatru, teatru, teatru. Totul a plecat de la Silviu Purcărete. Îi datorez lui și relația atît de specială cu Ștefan Iordache, filtrată cumva de imaginația sa inepuizabilă, de felul acut în care vede orice, nu doar pe scenă, ci și în viață. Silviu Purcărete și Ștefan Iordache nu au fost ceea ce aș numi, obișnuit, prieteni. Nu știu dacă și cît s-au vizitat. Dar între ei am simțit ceva foarte puternic, unic, delicat ca ei înșiși, ca o apă vie și curată pe dedesubt, repede curgătoare și purificatoare, care le-a ținut proaspăt dialogul, căutările, care le-a alimentat întîlnirile, lucrul, visele, halucinațiile, fanteziile, pudoarea, imaginarul. O dată, Iordache ne-a povestit cum undeva, în Oltenia, încă mai există obiceiul punerii în scenă a propriei înmormîntări. Adică, regia unui spectacol al cărui subiect este unul singur: propria moarte. Tu, mortul, ești observatorul. Ca un împărat roman care pune vigilent sub lupă comportamentul fiecăruia din comunitatea care participă, toată, la așa un evenimet. „Te uiți și vezi“, spunea Iordache cu o limbă de șarpe veninos, urmărind parșiv fiecare tresărire, mirare pe care povestea lui oltenească le provoca. Rămăsesem cu gurile căscate. Intrasem în stare. Reacțiile lui Purcărete le citeam în ochii lui, ca pe un ecran mare, cît un cinematograf de la țară, dintr-un film al lui Fellini. „Și ce vezi?“ Vezi cum face slujba popa, ce mormăie despre „răposatu’“, cu cîtă evlavie, că doar îi dăduși gologani zdravăn, dacă și cît plînge nevasta, copilașii, ibovnicele, de la tinerețe, pîn’la bătrînețe, care se aruncă peste tine în sicriu și te jelește, dacă bocitoarele smulg lacrimi și cam cîte, dacă oprește alaiul la răscruci și se aruncă din belșug mărunțiș și îl culeg de pe jos, ca ulii, nesimțiții satului care scuipau în urma ta cînd treceai beat, dacă s-a făcut ospăț la parastas sau se făcu economie, dacă, pînă la urmă, cu vanitatea îndestulată îl ginești măcar pe unul singur atins de-adevăratelea de durerea lui „ ce-ar fi, dacă ar fi“, de gîndul despărțirii. „Doamne ferește“ am țipat eu mult după ce m-am trezit din acest vis, parcă. „Fă-ți cruce cu limba în gură că e adevărat tot ce v-am zis! Am văzut cu ochii mei!“.

După nouăzeci, ne-am întîlnit pe stradă întîmplător. Erau foarte agitați, Ștefan cumva liderul „grupului“. Aveau un spectacol clar, care îi excita, pur și simplu, și căutau un teatru din București unde să-l facă. După ceva vreme, am primit un telefon de la Silviu. „Ai putea să vii cîteva zile la Craiova? Încep cu Ștefan Titus Andronicus… poimîine facem prima lectură“. Nu am uitat niciun detaliu al zilelor și nopților de atunci. Ar fi fost păcatul meu. Am coborît pe peronul gării din Craiova. „M-a făcut mama oltean, măi!“ răsuna, instrumental, de la difuzoare. Mă uit stînga, mă uit dreapta. Nimeni cunoscut. Puțin derutată, rămîn pe loc, încercînd să-mi fac un mic plan, dacă să merg la teatru sau să mă duc să mă cazez undeva…. După plecarea trenului, văd pe peronul celălalt doi tipi care păreau că se pitesc, că sînt și nu sînt acolo. Silviu și Ștefan! Doi bărbați frumoși, ușor jenați că veniseră să mă ia, totuși prezenți, bucuroși, bărbați puțin orgolioși și, peste toate, timizi peste măsură. Ne-am intersectat privirile,mi-au zîmbit tandru… și ne-am întînit în fața gării. Ne-am strecurat într-un taxi Tico, Silviu cu o grație de felină, și a început furtuna cuvintelor. Poveasteau fără să respire despre acest Titus Andronicus. Era ca un concert de cameră pe două voci. Muzică barocă. Vedeam scene întregi, situații, conflictul, detalii augmentate de tonul gigantesc al lui Purcărete. Aveam sentimentul că apocalipsa stătea pe bancheta din spate a mașinii Tico, între Ștefan și mine. La prima lectură din foaierul de sus al Teatrului Național din Craiova, toată trupa citea piesa lui Shakespeare cu o emoție în plus: prezența lui Ștefan Iordache. Zîmbetul lui Emil Boroghină, prietenul lui Ștefan, colegul lui de facultate, de an, singurul director care și-a asumat spectacolul lor, mi-a dat o siguranță. Ca un comandant care conduce o oaste de elită. Silviu dirija intonațiile, frazările, accentul pe un cuvînt sau altul, schimba sensuri, strecura mici povești despre personajele actorilor, poveștile lui de pe alte lumi…. ore și ore. Am rămas captivi acolo. Prizonierii lui Titus. Unul cum nu a mai fost, cum nu s-a mai jucat, o furtună dezlănțuită peste sine, peste ceilalți, o forță a pămîntului care înghițea cu gura deschisă la maximum ființe, teritorii, supuși, trădători. Titus-ul lui Ștefan Iordache a fost unic. Ca și el. Ca și Purcărete. Ca tot ce i-a unit pentru teatru. Ce n-am uitat? Grîul încolțit și măcinat pe care îl aducea Ilie Gheorghe pentru Iordache. Puterea binefăcătoare din Geneză. Și telefoanele zilnice ale Mihaelei Tonița Iordache. Ștefan îi explica tot, ce s-a repetat, ce scenă, cum… în fiecare zi. Era mai mult decît un ritual. Într-o seară, după ce a închis, am vorbit despre Horia Lovinescu. Trecuse de miezul nopții. Ștefan era dus departe, în spatele întîmplărilor și dincolo de ele… era ca un manifest al recunoștinței. Fără orgoliu. Cu profundă recunoștință. Omul care i-a structurat cariera, nu doar începutul ei. Care știa ce trebuie să joace, cu cine să lucreze mîine, poimîine… fără compromis. Să nu faci compromis! E boală grea, urîtă, de care nu scapi!…

Ștefan și Mihaela s-au căsătorit în aceeași zi cu părinții mei. Nașii de cununie religioasă ai lor au fost Adriana – colega ei de facultate – și Matei Călinescu. Colegul tatălui meu de la liceul „Caragiale“ sau „Titu Maiorescu“. Fratele de cruce al lui Ion Vianu, colegul lor de liceu, și un prieten al meu complet atipic. Mihaela a făcut Filologie, Litere, ca mine. Asta a creat între noi o solidaritate neenunțată explicit, dar discretă. Ne aminteam, la telefon, de unii profesori pe care i-am mai prins și eu. Am avut profesori de calibru, de talie europeană, am făcut o școală de prestigiu. După ani și ani, s-a mai adăugat cineva important în relația noastră, care a redefinit-o complet: Dana Safta. Un doctor exemplar, dăruit profesiunii și oamenilor, fără tăgadă. Fără să țină seama de nimic, nici de sine. Așa cum Ștefan era dăruit scenei și Mihaela științei de carte, teatrului ca fenomen complex. Prin Dana am vibrat altfel la alte și alte momente din viața lor, unele de bucurie, altele, apăsătoare. Ei trei făceau un nucleu aparte. Pe Dana o ocroteau ca și cum ar fi fost copilul lor… o controlau, o sunau în fiecare seară, vorbeau ore și ore la telefon, și nu numai. Au fost atît de uniți, încît despărțirea a rupt bucăți din cea care a rămas să-i conducă spre dincolo. Rînd pe rînd. Iar Dana le-a dat, pînă la capăt, necondiționat, iubirea ei. Prin Dana și Mihaela, cînd Ștefan nu a mai fost, m-am apropiat de Marius Tucă. Poate că fuseseră niște bariere între noi, poate prejudecăți. Au dispărut, a venit apa și le-a luat. Așa s-a născut Festivalul de la Caracal, într-un teatru decupat din basmele Romanațului și din nebunia lui Marius.

M-am tot gîndit. Și mă gîndesc. Uneori mi se pare că roluri ca acelea făcute de Ștefan Iordache, de George Constantin, de Gheorghe Dinică, de Marinuș Moraru, de Victor Rebengiuc, de Toma Caragiu și Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Vasile Nițulescu, Gheorghe Cozorici, de Ileana Predescu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Mariana Mihuț, Emil Botta parcă nu se mai fac. E altfel astăzi. Apare ceva, pe ici, pe colo. Nu ca un fenomen, cum au fost creațiile lor zeci de ani.

Cînd Teatrul Național din Craiova a jucat Titus Andronicus la Stockholm, l-am invitat și pe Radu Penciulescu. Am văzut spectacolul prin ochii lui, prin simțurile lui. Uimirea lui era mare cît gura deschisă a lui Titus!… I-am văzut mîinile. Superbe. Ca ale lui Ștefan!..