Victor și Marianne alcătuiesc un cuplu de sexagenari care au trăit frumos, care au dispus de propria lor belle époque plasată în tumultoșii ani ’70, les années folles, în Parisul incandescent al mișcărilor studențești, al inflamațiilor ideologice, al detabuizărilor virulente, Il est interdit de l’interdire cum suna dictonul lansat de Jean Yanne, epocă pe care o surprinde magnific Bernardo Bertolucci în The Dreamers (2003). Numai că patosul revoluționar s-a stins, vulcanul de odinioară eliberează acum doar mofete, și ca în șlagărul lui Jacques Brel „Les bourgeois sont comme de cochons/ Plus ça devient vieux, plus ça devinet bête“. Tinerii furioși de odinioară s-au ramolit puțin, devenind tabietarzi și fixiști (Victor) sau s-au sastisit arborând tot felul de fetișisme intelectuale (Marianne). Doar că resemnarea lui Victor nu rimează cu revolta de femeie încă plină de viață a lui Marianne care este decisă pentru o schimbare radicală. Psihoterapeut cu biblia psihanalizei în mână, Freud în sus, Freud în jos, Marianne se aruncă într-o aventură nu mai puțin ridicol de burgheză cu „prietenul cel mai bun“ al lui Victor, asta după ce într-o criză patetică îl dă pur și simplu pe ușă afară pe soțul demonetizat și patetic. Aventura cu propriul pacient se dovedește însă plictisitoare, amantul sforăie noaptea, are ticurile unui om în vârstă și ipohondriile lui, iar tumultoasa Marianne nu are rezerve prea mari de toleranță. Bref, cuplul se instalează în aceeași conjugalitate construită din rutine, din clișee, din ceea ce a rămas în urma unei vieți care e „în altă parte“. Între timp însă, Victor primește din partea unui prieten al fiului său un cadou insolit.
Antoine (Guillame Canet) este un regizor oarecum aparte, organizează evenimente la cererea clientului, plasându-l pe acesta în epoca în care dorește, utilizând toate detaliile pe care acesta le furnizează pentru a crea un decor adecvat, personajele menite să genereze acel tip de sociabilitate specifică, cadrul societal adecvat, cu o minuțiozitate de istoric al vieții private și nu în cele din urmă un scenariu, o petite historie. În fapt, Antoine asumă misiunea unui regizor. Scenarist va spune el cu un cuvânt care se vrea ridicat la demnitatea creației divine așa cum o sugerează un răspuns orgolios. Victor comandă o seară anume din anul 1974 când și-a cunoscut actuala soție, seară decisivă, punctul de plecare al unei vieți fericite. În plus, Victor este de profesie desenator, e drept scos pe tușă de către „prietenul său cel mai bun“, așa că poate furniza chiar el schițele pentru decoruri. Totul se petrece într-un mic studio unde este retromodelat un colțișor de Paris șaptezecist, unul foarte chic. Rolul soției cu replicile pe care Victor le furnizează și care s-au întipărit ca un fel de text evanghelic este încredințat lui Margot (Doria Tillier), iubita lui Antoine, un cuplu tumultos, mereu în criză. Victor intră pe deplin în jocul propus de regizor, nu fără să observe butaforia sau să ajusteze îngăduitor pe ici pe colo mici inadvertențe. Ca în literatură, suspendarea voluntară a neîncrederii înseamnă o asumare a regulii jocului, iar Marianne își joacă cu talent și sensibilitate rolul, interpretând o versiune tânără și mlădios-insolentă a soției lui Victor de la parfum la vestimentație, gesticulație și replici. Mici improvizații au loc, indicațiile de regie șoptite în microfon ajută și ele, astfel încât micile blocaje sunt traversate cu delicatețe, în vederea menținerii iluziei retrăirii. Momentul reîntâlnirii generează o emoție puternică pentru Victor și crează adicție, astfel că acesta își mai comandă o continuare a poveștii, la un preț costisitor pe care îl achită vânzând un apartament pe care îl deține în coproprietate cu soția. Și a doua oară se dovedește un moment magnific. Un iluzoriu timp regăsit inspiră, reinjectează bărbatul eșuat cu un nou impuls vital. Numai că iluzia nu poate dăinui, chiar și atunci când scenariul nu mai e respectat și actorii trec dintr-un decor în altul traversând istoria după bunul plac. Impresionat de povestea pe care o vede sub ochii lui, Antoine creează un scenariu alternativ, neinclus în preț, acela în care actrița ilustrează în culisele vieții personale un destin burghez, cu o mamă un pic lubrică, cu un soț condescendent, zâmbind incontinent și cam prostesc, cu un sugar cuminte și un apartament modest în care băltește toată această conjugalitate însiropată, scenariu menit să-l aducă pe Victor cu picioarele pe pământ. Finalul psihodramei burgheze ține de morala pe care comedia o livrează în stilul Nunta lui Figaro. Focul se reaprinde în căminul conjugal, o ultimă mizascenă îi aduce împreună pe ce doi soți, un Victor nostalgic și iertător și o Marianne spășită, dar revigorată de pulsul nou al retrăirii.
Dincolo de comedia ușoară, cu puțin aer bulevardier, à la française, printe puneri în abis unele șarjate, există o anumită finețe a reconstituirii unui moment care nu este doar unul dictat de scenariu, ci și unul cinematografic. În fapt, putem vedea nu neapărat în cele mai mici detalii, dar în secvențe ilustrative cum se organizează scena, cum este regăsit un timp pierdut pe platoul de filmare. Maniera e oarecum proustiană, pe post de madelaină stă o frază cheie, o replică de la care pornește istoria lui Victor și a Mariannei, o replică insultătoare în aparență, dar descriind exact reversul ei. Costumele, muzica, hipioții, o amicalitate generalizată, întrega butaforie dobândesc consistență prin intermediul emoției care le întreține. Regizorul intervine, asigură fluiditatea unei scene, dar nu poate nimic fără acest fluid al emoției pe care în mod autentic doar singurul neactor din scenă o posedă. Filmul vorbește despre un mod al retrăirii, despre ponderea pe care amintirea o joacă în existențele noastre, de felul în care suntem deconectați treptat de la epoca în care trăim până la a nu-i mai percepe în niciun fel gustul, semnificațiile, provocările. Dar, cu toate punerile sale în abis, regizorul explorează și resorturile iluziei cinematografice, posibilitatea de a recompune un moment istoric din vieți minuscule, din tranziența clipei. Într-un moment de entuziasm, Victor și Marianne traversează filmul altei istorii, reflectând o nostalgie îndoielnică după atmosfera din cel de-al treilea Reich. În camera plină de ofițeri naziști pe care cuplul o străbate se află și un Hitler destul de nereușit executat pe care Victor îl pălmuiește satisfăcut. Ficțiunea cinematografică relansează și surclasează istoria, puterile ei magice se arată în filmul lui Bedos, așa cum sunt puse la lucru și de către Tarantino. O scenă de epocă, napoleoniană, unde comanditarul își poate exersa nepedepsit xenofobia, se termină însă cu o catapultare în actualitate unde în scenă intră teroriștii care vor transforma carnavalul xenofob într-unul sângeros, cu negrul umilit pe post de Django dezlănțuit. Numai că dintr-o farsă plonjăm în alta, nu e vorba decât de un filmuleț parodic prezentat pe smartphone unui Victor extrem de circumspect, un episod dintr-o serie regizată de fiul lui Victor. Filmul de epocă s-a transformat într-un film de acțiune, un thriller, care poate foarte bine vira tarantinesc spre parodie. Puterea cinematografului de a crea iluzia realului, de a rescrie istoria în termenii unui mai real decât realul este o temă pe care filmul o anunță de la bun început, și care face parte din ființa lui.