Febra competițională – numărul mare al concursurilor în domeniul performanței muzicale, numărul mare al competitorilor – nu constituie un fenomen recent. A demarat la scară mondială în deceniile de mijloc ale secolului trecut, când fenomenul competițional s-a întețit în toate domeniile vieții cotidiene. Inclusiv în domeniul muzicii. E drept, în tinerețea sa, în ultimii ani ai seco lului al XIX-lea, Enescu însuși a fost câștigătorul unor importante competiții, concursuri interne ale con ser vatoarelor din Viena și Paris, competiții studențești ale locului, ale acestor prestigioase instituții, ulterior a compus el însuți piese de concurs destinate studenților conservatorului parizian. Nu erau simple exerciții de virtuozitate, fac parte astăzi din repertoriul curent destinat flautului, trompetei, violei…
În perioada postbelică, mijlocul de secol a adus o însemnată efervescență inclusiv în domeniul performanței muzicale, a numărului cu totul impresionant al competițiilor, inclusiv în domeniul compoziției. Să ne aducem aminte, Enescu a fost cel care a inițiat un concurs de compoziție care, în epocă, i-a purtat numele, concurs destinat tinerilor muzicieni români. Acum această competiție este inclusă actualei structuri festivaliere.
Este important de menționat, dată fiind multitudinea competițiilor actuale, Concursul Enescu se situează printre primele cinci considerate în plan mondial, în ceea ce privește complexitatea, diversitatea stilistică a repertoriului diferitelor probe, amploarea unora dintre acestea, diversitatea solicitărilor cărora le este supus tânărul muzician performer.
Indiferent că este vorba de una sau de alta dintre secțiile instrumentale, prima selecție generală urmărește obiective comune; primul filtru este menit a stabili compatibilitatea concurenților cu obiectivele, cu nivelul competiției.
Există, de asemenea, obiective absolut comune de ordin repertorial și nu numai, obiective urmărite la toate secțiile instrumentale. Nivelul a ceea ce numim gândirea muzicală, este observat chiar de la prima probă a primei etape. Ordinea în „vorbirea“ muzicală, în gândire, poate fi revelată în baza repertoriului bachian, apogeul Baroc-ului muzical; pianiștii cântă un preludiu și o fugă din monumentala culegere Clavecinul bine temperat, violoniștii prezintă două mișcări, inclusiv fuga finală din cele trei Sonate pentru vioară solo, sau celebra Ciaccona din Suita în re minor, violonceliștii susțin două mișcări de caracter diferit din nu mai puțin celebrul ciclu al celor Șase suite pentru violoncel solo. Al doilea moment îl reprezintă repertoriul clasic; pianiștii cântă o parte animată dintr-o sonată de Haydn sau de Mozart, violoniștii prezintă prima parte, inclusiv cadența solistică dintr-unul dintre concertele mozartiene, iar violonceliștii, partea inițială a unuia dintre concertele de Joseph Haydn. Prima etapă se încheie cu o probă de virtuozitate instrumentală din marele repertoriu romantic, de la spectaculoasele Capricii de Paganini la Studiile de concert de Chopin, Liszt sau Scriabin.
Cea de a doua etapă solicită câteva mari lucrări clasico romantice, creații semnate de Beethoven, Robert Schumann, Johannes Brahms etc.
Etapele următoare susținute în primăvara anului următor, la secțiile instrumentale, semifinala și finala, cuprind în mod obligatoriu o mare lucrare enesciană, una dintre sonatele pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian, precum și o lucrare importantă din muzica secolului XX. Etapa finală, cea care cuprinde departajarea laureaților, este destinată marilor lucrări concertante de secol XIX și de secol XX.
Un lucru important trebuie menționat; anume dinamica cu totul impresionantă privind ascensiunea actuală a tinerilor muzicieni performeri, numărul mare al acestora, probele realmente dificile cărora le sunt supuși. Astăzi, cei talentați, cei foarte talentați, bine instruiți, cei aflați în formare, folosesc tempo-uri mai animate, cântă ”mai repede”, poate mai „igienic“, urmărind cu totul prioritar corectitudinea textului și, doar în plan secund, adevărul sădit prin intermediul notelor, anume textul sădit sub text, cultura stilistică. Odată cu maturizarea artistică, unii dintre aceștia reușesc să depășească acest nivel. Situația este impusă de practica în adevăr spectaculoasă privind experiența concursurilor, de spiritul competițional, aspect care astăzi devine acerb.
Cu greu se pot face comparații cu marii muzicieni din prima jumătate, din mijlocul secolului trecut. Cum să nu devii într-un anume fel paseist, atunci când te gândești la Backhaus, Kempf, Clara Haskil, Richter, Rubinstein, Michelangeli, Ciccolini, Menuhin, Schering, Elisabeth Schwarzkopf; iar mai târziu, la Radu Lupu, spre exemplu. Pe aceeași linie poate fi apreciat astăzi și tânărul Trifonov. Cu toții au definit o mare carieră internațională. În perioada interbelică, ne aducem aminte, marele Dinu Lipatti a uimit lumea muzicală a timpului. Imprimările rămase de pe urma lui sunt și astăzi veritabile puncte de referință, de la Bach la Frederic Chopin. A fost câștigătorul unui important concurs organizat la Viena; obținuse locul secund. Despre deținătorul primei poziții nu au ajuns la noi multe amănunte.
Să o recunoaștem, în această companie, Enescu muzicianul, omul, rămâne cu totul unic!
În condițiile actuale ale pandemiei, în prima jumătate a lunii septembrie s-au putut desfășura doar primele două – dintre cele patru – etape ale Concursului; evident, în format on-line. Concurenții și-au făcut imprimări audio-video fiecare în propria țară, cu propriile mijloace, urmărind o calitate cât mai acceptabilă privind valorile sunetului; la rândul lor, membrii juriilor internaționale, fiecare folosind comoditățile propriului domiciliu, au urmărit desfășurarea probelor transmise de la București; sunt distinse personalități ale vieții muzicale actuale, ale pedagogiei instrumentului, personalități ale componisticii actuale. Mă refer la pianista Cristina Ortiz, la violonistul Dmitri Sitkovetsky, la violoncelistul David Geringas, la compozitorul Zygmunt Krauze.
Circumstanțele – este drept, teribile – au impus segmentarea la jumătate a competiției; două etape se desfășoară acum, două în primăvara anului viitor; sperăm să le putem urmări ”in vivo”, în sala de concert. Atunci urmează a fi susținute probele mari, inclusiv concertul solistic cu orchestra! Este îmbucurător de observat extensia cu totul impresionantă privind participarea concurenților; un număr semnificativ al acestora provine din zona asiatică. Este o dovadă a faptului că muzica, creația muzicală de sorginte europeană, inclusiv cea românească, dispun de o dimensiune spirituală universală.
Prin ce anume rămâne important Concursul Enescu? Evident, prin rostuirea stilistică extinsă dar foarte strictă privind repertoriul etapelor competiției, pe epoci distincte ale culturii muzicale. Am în vedere problematica complexă dar clară a probelor, aspect căruia i se adaugă observarea disponibilităților privind susținerea extinsă a discursului muzical. Căci muzicianul performer trebuie să dipună în egală măsură de talentul comunicării dar și de cultură, cea de specialitate în primul rând. În ceea ce privește secția de compoziție, se are în vedere simțul evoluat al construcției, originalitatea orientării, intuiția componistică și știința elaborării, simțul culorii timbrale, toate acestea indiferent de stilul abordat. Competiția dispune de două subsecții, anume cea destinară creației orchestrale, eventual celei concertante, și domeniului cameral.
Nu poți să nu recunoști: spiritul competițional în domeniul performanței instrumentale este realmente dur. Cel mai important aspect este însă acela potrivit căruia muzica este comunicare, una specifică, una prețioasă, una importantă pentru noi toți. Marile semnificații ale trecutului sunt aduse în prezent. Muzica tinerilor este viața însăși.