Takis Papatzonis: Văcăreștii în chip de „Solomoane te-am întrecut”

Scriitorul grec Takis Papatzonis(1895-1976), ajuns și academician, a combinat abilități aparent contrastante. Cu studii de finanțe, era un mare amator de artă și un fin poet și eseist. Stilul său este dintre cele mai căutate, îmbrăcat într-o prețioasă hlamidă antichizantă.

Vizita sa în România din 1938 ar putea părea un mister dacă asocierea cu impresiile unui englez, Sir Sacheverell Sitwell, nu ne-ar duce mai aproape de adevăr. Acesta din urmă a făcut la rîndul său o călătorie în România în 1937, după toate aparențele la invitația familiei Calimachi. Cuprinderea geografică deosebit de mare ca și detaliile de toate felurile trebuie să ne dea de gîndit, e prea multă rigoare și meticulozitate în acest jurnal de călătorie. Sunt trăsăturile ce țin de natura celui care călătorește, un om cultivat care se pricepe la multe, dar totuși! Papatzonis, (care are un profil intelectual tulburător de asemănător cu al englezului) călătorește în România cu un an mai tîrziu, fără să se specifice la invitația cui. La un moment dat este primit de guvernatorul Dunării de Jos la Constanța cu maxim fast. Descrierile lui sunt la fel de amănunțite și detaliile la fel de studiate. Să fie oare o pură coin ­ci dență sau poate, așa cum pre su punem, o inteligentă manieră carlistă de pro pagandă? Oricum vor fi stat lucrurile, alăturarea impresiilor de călătorie făcută cam în același timp în România de un occidental și de un balcanic, e din cele mai relevante. În primul rînd pentru răgazul de timp și maniera în care impresiile au fost scrise și publicate. Englezul a venit, a vizitat, s-a înapoiat, a scris și a publicat în 1938. Grecul a venit, a vizitat s-a înapoiat, a scris articole în ziarul conservator „Kathimerini“ între iunie 1939 și februarie 1940. De publicat a publicat în 1965! Sacheverell Sitwell a reușit să facă din cartea sa, intitulată Romanian Journey1 un best-seller, Papatzonis a publicat o carte cu numele Moldo-Valahicele de poveste (cu motto-ul Liturghia s-a terminat, mergeți în pace), ce-i drept la o editură prestigioasă dar în puține exemplare din care niciunul nu a ajuns pînă de foarte curînd în România.

Papatzonis este atras în mod deosebit de Văcărești pe care insistă să-l viziteze. Cum asociază tot ce vede la cele de acasă, echivalează Văcăreștii, aflat în apropierea Bucureștiului, cu mănăstirea bizantină Dafni de lîngă Atena.Tragica ctitorie mavrocordățească a mai beneficiat de atenție literară, mai ales ca închisoare. Aspectul acesta nu are cum să-i scape nici grecului, el se concentrează însă pe monument, sesizînd tot ce este original și impresionant. Mavrocordat, precum Brâncoveanu înaintea lui, se voia un nou Constantin cel Mare drept care Papatzonis vede în Biserica Văcărești un fel de Sfînta Sofia, în care intrînd ctitorul a exclamat: Solomoane te-am întrecut.

într-o bună dimineață triumfal luminată de soare, am pornit dinspre ambasadă să facem pelerinajul. Dinspre, însemnînd începînd cu Piața Protopopescu de unde prind să se bifurce două bulevarde, iar vîrful este chiar Biserica Greacă cu peristilul său, urmată imediat de clădirile ambasadei cu grădinile și copacii mari și verzi atît spre un bulevard cît și spre celălalt. Nu știu cum, prin chiar stilul său colțul acesta ascuțit emană grecitate. Mai ales sub soarele aprins amintește de clasicism, impresie pe care cu greu o regăsești în vechiul București. A trebuit să pornim dintr-un astfel de mediu ca opoziția să fie izbitoare. Printr-un noroc ne însoțea o tînără politicoasă, verișoara unui prieten angajat al ambasadei. Întreaga ei familie a fost o oază de greci în șederea noastră. Noi trei așadar, în soarele de mai, am urmat cu mașina un drum lung către sud-estul orașului, drum ce părea bătut și comercial. Nenumărate camioane, tramvaie, autovehicule, un praf auriu de neevitat care însoțește comerțul, mi-au adus aminte de Drumul Pireului, ca și de Calea Sacră2, vara. Dintr-o dată, nici eu nu știu cum, dintr-o suceală foarte probabil vrăjită, toate s-au pustiit. Înălțimi de pămînt înconjurau priveliștea la dreapta și la stînga drumului cu excepția unui punct în care era un loc larg, fără copaci. Toate acestea în strălucirea soarelui dădeau cumva impresia tragică a unui loc ideal pentru exerciții militare.

Și ce să vezi, chiar acolo ne-am oprit. Dacă las la o parte o poartă de fier închisă ce se afla sus, pe colinele noroioase, înconjurată de ziduri înalte, nimic în întregul peisaj nu lăsa loc de vreo bănuială că acolo s-ar ascunde comori împărătești și clădiri importante. Nici chiar cînd am urcat și am ajuns la poarta de fier, păzită cum nu se mai poate cu o gheretă goală pentru paznic, tot nu se vedea nimic. Atunci a intervenit o aventură în excursia noastră plină de evlavie, din care ne-a scos cu bine prezența ghidului nostru. Impresia că acest maidan ars de soare avea o legătură cu execuțiile, nu era lipsită de temei. Pentru că am descoperit că mănăstirea se schimbase în închisoare de corecție a statului. Tristă idee și inspirație. Ca urmare, orice vizită era strict interzisă. Faptul că noi nu știam românește ne-ar fi zădărnicit orice speranță de a ne realiza scopul dacă n-ar fi fost intervenția îndrăzneață a companioanei noastre, alături de care calitatea noastră diplomatică și scopul turistic l-au muiat pe șeful închisorii și l-au făcut să recurgă în acest caz excepțional la intervenția directorului care, cu toată politețea, l-a trimis pe responsabil cu o legătură mare de chei să ne deschidă ușile „paradisului“. Au rămas atunci în urmă încheieturi de fier și au strălucit dalele cerdacului unde condamnații stăteau grămadă, oameni îmbrăcați în alb în loc de îngeri și se uitau la noi. Am înaintat destul în profunzime ca să ajungem la biserică, ale cărei uși erau închise, iar ea părea moartă. Înainte de ușă era o intrare acoperită, un naos sau pronaos exterior susținut de coloane simple. Priveliștea era deja foarte interesantă. O originalitate care nu se prea întîlnește. În dreapta acestui pronaos exterior, se afla marmura unui sarcofag împodobit cu o inscripție. Prima emoție a fost cînd ne-am dat seama că scrisul era grecesc. Să nu se creadă că ne-am emoționat dintr-o mîndrie națională îngustă, dar vederea scrisului elin acolo unde cu puțin înainte ne-am găsit în impo sibi litatea de a ne înțelege și de unde fără intervenția salvatoare a însoțitoarei noastre am fi plecat neputincioși ne-a creat o legătură sufletească, o curea de transmisie cu pămîntul pe care pășeam. Inscripția arată că această piatră sculptată e o pagină înghețată, așa cum spune referitor la asta în simplitatea ei cronica unei cărți ce ascunde o viață citită de Dumnezeu și uitată acolo în pronaosul cuprins de bălării al clădirilor domnești de altădată și în fața vederii condamnaților de azi. Să ținem minte că acolo sunt închiși condamnați cu sentințe de pînă la cinci ani. „În acest mormînt se ascunde trupul lui Dumitrescu Postelnicul, adică a lui Bălășache, al cărui suflet trăiește cum îi va trăi și trupul la a doua înfățișare a lui Christos. Și tu, Doamne, iartă-i păcatele.“

Cum să nu preafericesc credința acestui om necunoscut pe piatra căreia este proptit un călugăr și care întărește, cu toate buruienile de pe mormîntul lui, că sufletul îi e viu și îi va trăi și trupul pentru fiecare vizitator, cu condiția de a ști grecește. Am ajuns la singura învățătură dobîndită de la acest Bălășache, că îi trăiesc numele și credința. Oare aceasta din urmă nu e de ajuns, cu forța cu care este exprimată, să emoționeze și să inspire evlavie? În viață a fost călugăr, recluz a rămas și după moarte, în locul acesta pustiu, astfel încît a ajuns, acoperit cu gluga lui grecească în Țara Vlăhească, acolo unde azi scrierea de pe mormîntul lui este precum hieroglifele. Apoi această suită de agresivi, de condamnați care îi erau sortiți bietului de el, oricît de păcătos ar fi fost în viața lui, sunt biciuire de purgatoriu, neprevăzută de marele florentin cu toată istețimea lui, astfel încît să se justifice și după moarte această convingere totală, exprimată cu tăria marmurei negre, cum că Bălășache trăiește.

Atîtea gînduri și vise ne-a adus această latură din stînga a pronaosului încît am uitat de noi un timp îndelungat, cu scuze că poate am descifrat literele grecești ale inscripției, de fapt copleșiți de pledoaria de pe mormînt. Nici n-am băgat de seamă că ușa propriu-zisă a bisericii urma să rămînă strict închisă și mută, iar frescele pronaosului, umbre îmbătrînite de timp, scrutau îngîndurate amalgamul sentimentelor noastre. Ne mutasem într-o nemișcare deplină. Pînă într-atît încît nu vedeam furnicarul condamnaților din curte, nici mulțimea de chilii de vizavi de noi, unde au trăit călugării idioritmici din 1939, ocnași agresivi cu cinci ani, într-un cadru ce a fost descris pe dinafară atît cît se poate în sfințenia și în strălucirea lui veche iar acum este acoperit de nepăsare și neștiință.

Sufletul postelnicului Dumitrescu, adică a lui Bălășache, așa cum am spus, așteaptă din 1756, 18 noiembrie, învierea morților zugrăvită în pronaosul exterior acoperit al mănăstirii. Să vedem totuși de ce dă pelerinul cînd deschide chelarul poarta împărătească cu cheia lui enormă și cînd balamale ruginite scîrțîie ca să ne aducă aminte că timpul doritei noastre intrări s-a sfîrșit. Era scris ca intrarea noastră să se amestece cu amalgamul mai ciudat și confuzia ideilor omenești. Chelarul ne-a amestecat în colacul de chei, căci era el însuși și gardian, colecție de chei ale chiliilor celor închiși, împreună cu cheia raiului. Mulțimea minunatei curți, mulțime de ultimă oră a oamenilor crimei, înregimentați cel mai adesea de cei duri cărora nu le pare rău, dacă judec după episodul sălbatic de zgomotos petrecut în scurtul timp al vizitei noastre, cu noi acolo, nu se poate nicicum compara cu liniștea pe care ți-o inspiră sfintele vechi lăcașuri. Mai încolo altă clădire, unde sunt strînse mulțimi în alt fel aberante, aici a ajuns cuvîntul Văcărești, sinonim cu Dafni3 al nostru. Soarta rea, prețuirea greșită a comorilor unui loc împărătesc, concepțiile economice realiste, au adus în aceste locuri psihopați și criminali, pe ultimii doar i-au cuprins în această mîndră grădină, pe care au făcut-o, într-un fel, vespasiană a sufletului. Cum vor fi judecați acești oameni în ceasul Judecății de Apoi pe care o așteaptă sufletul nevăzutului Bălășache, singur Domnul și Judecătorul nostru știe.

Ce cădere totuși, ce recluziune bruscă și totală al cărei preludiu obscur l-am încercat încă de la pronaos, îndată ce s-a deschis poarta și am pătruns în lumile dinăuntru. Cît de mare trebuie să fie puterea farmecului credinței ca să învingă piedicile reale ce se ridică parcă rebele și totuși să te afli, fără să-ți dai seama, cu liniște, în brațele lui Christos.

pînă să te orientezi în semiîntunericul total opus strălucirii excesului de soare al deșertăciunii de afară – pe cînd și din punct de vedere sufletesc te afli nepregătit pentru atîta varietate, ceea ce din prima clipă te surprinde este senzația că dintr-o dată ești într-o pădure deasă, în care mîndre trunchiuri răsfirate se ridică ici și colo pe o mare întindere. Aceste trunchiuri, care nu sunt altceva decît coloane vrăjite, atît de bine plasate încît să îți creeze această senzație, reușesc să-ți lărgească atît întinderea limitată a bisericii, astfel încît să nu bagi de seamă pe fundal iconostasul altarului care te-ar scoate repede din vis și te-ar orienta într-un spațiu concret. În concluzie, primul lucru minunat al arhitecturii este această schimbare a ființei în infinit, a bisericii închise în pădurea întunecată. Îndată însă ce începi să scapi de patima inițială, trei elemente de bază din acest loc sfînt îți atrag atenția și își pun amprenta, animînd pe de o parte spiritul performanțelor clădirii, iar pe de alta, mișcînd în sufletul tău multe coarde dintre cele ce începuseră încă de afară să Aceste părți constitutive sunt formele împărătești, mormîntul domnitorului cu inscripția, scrutarea amănunțită a stilului coloanelor și consecințele lor arhitecturale. E de ajuns să le iei una cîte una, mult mai mult decît fresca cea bogată pe care o întîlnești pînă la urmă și în altă parte, în mănăstiri și biserici. Atunci cînd zic forme împărătești, înțeleg frescele ce se desfășoară pe pereții interiori ai nartexului în dreapta și în stînga intrării în biserică, față în față cu Sfîntul Altar. În bisericile bizantine și în mănăstirile din această țară, obiceiul este să se înceapă cu A doua venire a Domnului, cu cele șapte păcate, cu Iadul vorace, cu Adam. În general, în România, așa cum mi-am dat seama, chipurile ctitorilor și ale familiilor lor se desfășoară amestecate cu chipuri de sfinți și drepți. Și să nu se considere mîndrie sau trufie acest obicei. E de ajuns să ne aducem aminte că în zorile creștinismului, nartexul era locul celor umili, al păcătoșilor, al celor care se pocăiau și al ereticilor. Mai tîrziu, în timpurile bizantine, în nartex își așezau împărații mantia, coroana, sabia și umili înaintau spre interiorul bisericii. Pentru ca să se îmbine aceste două amintiri împreună cu obiceiul românesc, pentru ca toate bisericile să fie construite ca danii mai degrabă semn de mulțumire și rugăciune mîntuitoare de suflet este această așezare evlavioasă a chipurilor ctitorilor în locul învățăceilor. Acolo au socotit ei potrivit să-și reprezinte chipurile pămîntești împreună cu călugării în timpul rugăciunilor neliturgice și a întîlnirilor bisericii, așa cum sunt slujbele scurte, orele și tipicoanele, în afara măreției orthosului, a liturghiei și a vecerniei de la care din motive de umilință s-au îndepărtat ctitorii, amestecați printre păcătoși și creștini nedemni. Dar indiferent de geneza istorică a acestui obicei, ceea ce aici la Văcărești provoacă sentimente fermecătoare este felul în care sunt subliniate aceste forme, calitatea artei lor, redarea excepțională a purității și subțirimii acestor chipuri.

Cum a reușit pictorul să evite restul tradiției, cum a evitat mai mult sau mai puțin formalizarea obligatorie a chipurilor de sfinți, de mărturisitori, de asceți și de martiri, în acea parte a operei sale în care punea pe ctitorii subtilizați chiar dacă hagiograful era unul, iar portretistul altul, rămîne pentru mine extraordinar și de neînțeles. Frescele acestea ale ctitorilor, totodată vii și imateriale, cu ceea ce iese în evidență, absolută noblețe a trăsăturilor redate în maniere care numai la marii pictori se pot întîlni, sunt dintre acele mari opere de artă ce procură cele mai vii sentimente. Și totuși, pe acest artist îl acoperă peplul anonimității. Singurul lucru cunoscut din cronica păstrată, este că ctitorul mănăstirii a avut grijă ca „bogatele fresce, zugrăvite de cei mai buni meșteri zugravi, pe care gura trecutului îi trece sub tăcere“ să echivaleze cu măreția daniei.

Poate reușește cititorul să-și facă o idee de calitatea admirației artistice sugerate de mine și pe care am simțit-o numai dacă pun în ea arta idealizată a unor portrete ale lui Dante Gabriel Rosetti cu reprezentările ei angelice și cu descrierile lui Edgar Allan Poe, aceste vinuri paradisiace ale artei. Așa cum marea artă ascunde sub veșmintele ei fie evlavie, fie simplitate, fie sfințenie, totdeauna egoism, tovarăș nedespărțit al personalității, văd limpede (seamăn al meu, fratele meu, ipocrit conform versurilor din Florile răului ) în acești umili catecumeni, cei care se prosternează căindu-se la altar, un dispreț, o măreție neînfrînată care chiar în fața lui Dumnezeu se pleacă cumva superficial. Îmi veți spune că mai degrabă redării artistului trebuie să-i asociez această superbie. O oarecare legătură are și originalul. De altfel, artistul cel mai important care a avut ideea măreției daniei, cel care și-a condus inspirațiile prin execuții, trebuie să fi fost însuși ctitorul. Urmarea poveștii va arăta că se justifică și din punct de vedere filozofic bănuiala mea dacă judec după pedeapsa grea pe care i-a rezervat-o Dumnezeu, pedeapsă care e doar pentru lăudăroși și egoiști. Mă feresc să numesc ctitorii azi ca să mă limitez doar la prima impresie artistică, senzație supranaturală a acestei capodopere pe care am numit-o „forme împărătești“…

Domnul Nicolae, doamna Smaranda, Ion și Alexandru, Scarlat și Constantin, iată cîteva figuri domnești, domni și domnițe, ba chiar și un copil. Conform tradiției picturale domnul și doamna țin, ea cu mîna dreaptă, el cu mîna stîngă, copia mănăstirii care este dania lor de suflet, în linii mari copiată întocmai, în așa fel încît întreaga solemnitate a frescei să aducă aminte de cetele de copii care în ajunul sărbătorilor, de colindat, țin în mînă copia icoanei sau o corabie4 care îl aduc de la Cezareea pe Sfîntul Vasile. Întregul alai domnesc îmbrăcat frumos și împodobit cu straie de sărbătoare este așezat lîngă biserică și însuflețește intrarea credincioșilor prin prezența lui continuă. Coroanele, un fel de tiare deschise, care nu ajung să aibă un vîrf, ci sunt tăiate pe lățime, redau toată întinderea puterii lor. Coroana domnitorului este evident mai mare decît celelalte. Straiele, indiferent dacă este vorba de un bărbat, de o femeie sau de un copil, sunt mantii lungi pînă la pămînt, caftanul slavo-turc ce pare strai bisericesc deschis în față de sus pînă jos, împodobit în lături, în toate părțile cu blană, iar deschizătura lasă să se vadă albeața hlamidei, ca un patrafir. Sufletul întregii reprezentări este dat de figurile vii și de așezarea sugestivă a mîinilor, toate pline de evlavie, de umilință și în parte, mai ales la femei, de extaz, în timp ce la domni se întrevede pe lîngă celelalte sentimente de evlavie și apăsarea grijilor conducătorului, precum și credința și dragostea și minunata aplecare a principelui. În marea frescă care apare în dreapta celui ce intră în biserică, în dreapta porții de intrare, sunt zugrăvite șase chipuri, din care patru sunt femei care înconjoară pe domn, al cincilea este copilul mititel așezat sub copia mănăstirii între Domn și Doamnă, iar al șaselea, însuși domnul. Vreau să cred că pruncul domnesc este băiat, moștenitor al gloriei. Reprezentarea copilului este emoționantă, într-o ipostază plină de respect, îmbrăcat și el cu caftan și tiară domnească, precum era Christos cel de doisprezece ani în mijlocul dascălilor. Copilul acesta însă are cel mult cinci ani și emoția pentru el este cu atît mai mare pentru că reprezintă întreaga familie, cu lumea-i mai degrabă plină de femei, simbolizînd mai degrabă legătura de dedicație, avînd în centru copilul înconjurat de paza bisericii pe care ei o dăruiesc adunați în jurul cîrmaciului într-un moment solemn al vieții lor, asemănător într-un fel cu Solomoane, te-am întrecut, și care nu știu de ce, ne amintește de rugăciunea trufașă a fariseului, Muțumescu-ți ție Doamne, că nu sunt precum acest vameș. Retrași și umbriți de constelația familiei, vin după ei și alți curteni și rude, astfel încît dania să fie desăvîrșită și a întregii familii.

Un alt fel de sentiment se desprinde din fresca ce decorează partea din dreapta ușii. Chiar lîngă aceasta, sunt așezate în mărime naturală și păstrate extraordinar chipurile perechii de ctitori. Aici, cred că iese în față luxul domniei. Cele O mie și una de nopți, Persia, Divanul, Bizanțul, frigienii și mai ales slavo-rușii au contribuit la nașterea acestei imagini. Deși cele două portrete sunt proiecția unei serii de imagini ale sfinților, apostolilor, episcopilor, diferența dintre seria de sfinți și cei doi din urmă domni este abruptă. Cazi dintr-o dată din ceruri pe Pămînt, te muți dinspre asceți la împărăția pămîntească. Caftane la fel de strînse la mijloc și potrivite, straie domnești cu blănuri bogate de sus pînă jos, dar caftane de o culoare șocant de închisă și straie împărătești cusute cu aur. La fel de împărătească este hlamida, ca un patrafir, tot țesută cu fir de aur, cu podoabe în jurul gîtului, dantele de un meșteșug excepțional și formidabil. Cucile enorme, de blană, dau strălucire de Cezar cuplului domnesc și, negre cum sunt, participă deopotrivă la impunerea misterului răsăritean și al celui arabo-persan. Domină punerea sufletească în scenă a celor O mie și una de nopți. Domnul stă un pas mai în față. Pe gulerul lui brodat, barba ascuțită trădează o istețime iudaică. Ochii și trăsăturile îi sunt îmbătrînite, dar nu se sustrag de la o întrebuințare șireată a severității, de la niște înțepături de politețe. Se uită în jos aici, așa cum o face și în divan. Nu ai impresia că se dă mai jos de poziția lui în biserica lui Dumnezeu. Aplecat spre cuget și căzut pe gînduri așa cum ar fi fost dacă cerea să se facă vreo conspirație ca să scape de mazilire. Un pas mai în spate vine, într-o contradicție de invidiat și echilibrată, subțirică, cu un aer de arhanghel, înfricoșată, surprinsă, Doamna reflectînd trăsături din Răsărit și din poveste, palidă, ca și cum nu ar fi văzut vreodată soarele, nespus de frumoasă, mult mai tînără decît domnul, așa cum este obiceiul în Răsărit, mîndră la înfățișare pentru ceilalți, dar urmărită de o spaimă profundă și respect față de domnul ei. Deși așezată domnește și cufundată în bogăție, nici înfățișarea ei și nici felul în care își poartă hainele nu au vreo urmă de mîndrie feminină ce apare totuși într-un fel foarte subtil prin așezarea degetului celui mare al domneștii sale mîini pe piept. Din niciun alt motiv, altul decît harul ce se vede, întrețesut cu acest gest evlavios și calm ce arată o mînă subțiată de binecuvîntare. Iată o găselniță într-adevăr rară a artistului această reprezentare. O așezare aproape asemănătoare a mîinii are și domnul, dar cu efecte cu totul diferite. Nu cumva acolo se află mîna binecuvîntării femeiești pure, a mîngîierii angelice? Este fosta mînă puternică ce a condus popoare și care, dacă acum nu mai poate să țină spada, știe să mînuiască arma mai amenințătoare a vicleniei. O mică parte a poalei caftanului Doamnei celei imateriale scapă de o parte a peretelui dedicat celor două portrete și se sprijină în așa fel încît se atinge de hlamida sfîntului de alături. Această atingere probabil întîmplătoare, este posibil să arate coerența ce există între acest chip cu puritate de crin și ascetul respingător. Dacă am lua deoparte această prințesă și am spune că este opera lui Rosetti, ne-ar crede toată lumea. O mie și una de nopți, Divan, Persia, sciți. Am avut grijă pînă acum să nu amintesc Fanarul. Este timpul, totuși, să lămurim acest mister. Toate aceste amestecuri postbizantine, inexplicabile rețele de imagini, problema formelor împărătești își găsesc tîlcul dacă recurgem la Fanar. A venit timpul să le spun pe nume acestor celebre forme împărătești. Sunt formele Mavrocordaților. Doar fanarioții au fost aceia care au putut, în acele vremuri, să pună împreună o asemenea subtilitate, dinamism, viclenie, putere de a se impune, inspirație divină. Să pună împreună Răsăritul, Nordul și Apusul, pe Mohamed și pe Christos, să domnească în Moldova și Țara Românească, să ne dăruiască Văcăreștii… (continuare în numărul viitor)

1 Tradusă în românește de Maria Berza cu titlul Călătorie în România și publicată în 2011 la Editura Humanitas.

2 Cel mai vechi drum din Grecia care leagă Atena de Peloponez și de nordul Greciei. Se numește astfel pentru că în Atena antică ducea spre templul de pe Acropole.

3 Mănăstire bizantină construită în sec. VI aflată în apropierea Atenei.

4 În cultura greacă corabia este simbolul Crăciunului.

Traducere din greacă și prezentare de Lia Brad Chisacof