În discursul urbanistic și arhitectural despre capitală rămâne proeminent interesul pentru patrimoniul moștenit, pentru salvarea și conservarea acestuia, ca și o înțelegere de tip științific a construirii, a creșterii și a sistematizării urbane, menită eventual să propună formule coerente și sustenabile pentru viitorul orașului. Unui asemenea discurs i se adaugă însă, ca o alternativă la închiderea cercurilor de specialiști, și o zonă mai liberă de cercetare care, venind dinspre istoria studiată sau dinspre cea trăită, ca și dinspre științe umaniste conexe, poate recupera zone neacoperite în bibliografiile existente. O asemenea carte a rezultat din doctoratul lui Andrei Răzvan Voinea, ca întreprindere a unui istoric interesat de formele locuirii și ale vieții cotidiene, integrate treptat într-un discurs științific de istoria arhitecturii. Coordonarea doctorală a Anei Maria Zahariade, profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București, ca și dialogurile constante cu arhitecții, au transformat pe parcursul a șase ani o curiozitate de tip istoric restitutiv, bazată pe interesul de conștientizare urbană, într-o monografie a Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine din București, companie de stat care a construit în capitală, în perioada 1911-1948, 25 de parcelări însumând aproximativ 4.000 de locuințe pentru un număr de peste 16.000 de locuitori.
Având la bază studii de istorie și de filosofie politică, autorul și-a construit cartea ca pe o „narațiune“ a SCLE profilată ideologic, diferită de modul în care, de exemplu, cu numai un an mai devreme, Irina Calotă și-a publicat doctoratul despre sistematizarea periferiei bucureștene (Dincolo de centru. Politici de locuire în București, 1910-1944, Ozalid, 2017). Deși – simplificând – ambii autori studiază parcelări ale capitalei, cercetările lor, oricum diferite ca abordare, nu se dublează nici ca obiect: SCLE nu a construit exclusiv la periferie (vezi parcelarea Dorobanți), iar invers, dacă privim dinspre periferie, nici SCLE nu a fost unicul ei constructor (și cu atât mai puțin legislator, o altă zonă pe care insistă, foarte util, Irina Calotă). Astfel, cele două cărți, apărute la o atât de mică distanță una de alta, chiar având o zonă de intersecție merită citite împreună, cu un beneficiu net superior în înțelegerea și acoperirea problematicii complexe a cartierelor bucureștene de locuințe unifamiliale cu grădină.
Pentru acest subiect– de interes nu numai pentru specialist, ci și pentru cetățeanul obișnuit –, ambii autori au lucrat preponderent cu surse primare, dar cele folosite de Andrei Răzvan Voinea (care începe prin a semnala absența unei arhive a SCLE) sunt preponderent texte publicate (de exemplu, Monitorul Comunal al Bucureștiului), mai puțin planuri de situație sau dosare de autorizare a construcțiilor cum sunt cele prezente în arhivele bucureștene. Fiind companie municipală, SCLE a fost înființată tocmai în scopul unei planificări centralizate și al unor dialoguri simplificate cu administrația ante- și interbelică (altminteri, complicată și greu de înțeles astăzi exclusiv pe baza arhivelor).
Rostul unei asemenea companii de stat era, în gândirea reformatorilor sociali, acela de a construi sustenabil, eficient, legal și accelerat, pentru a acoperi, cu mai mult succes decât micii întreprinzători privați sau persoanele particulare, nevoile locative ale unui oraș cu o densitate urbană atipic de redusă pentru Europa, totodată aflat și în plin proces de industrializare, deci cu un pronunțat exod dinspre zonele rurale. Nu înseamnă însă că lucrurile au mers ușor pentru Societate. Ea a apărut ca rezultat al unui efort gradual de centralizare administrativă urbană, dar, pe parcursul celor patru decenii în care și-a desfășurat activitatea, nu a fost scutită de ravagiile celor două războaie mondiale, de criză și inflație, de schimbări legislative, de adaptări continue la contractele semnate cu diferite ministere și instituții de stat, ca și de situații în care a construit defectuos (cu prăbușirea unora dintre locuințe, puține însă, la cutremurul din 1940 sau fiind silită să remedieze în scurt timp probleme neprevăzute de sol sau umiditate, ca în parcelarea Verzișori).
Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine (la origine, Eftine) și-a început activitatea antreprenorială pe baza a patru locuințe-tip (A-D), după planuri realizate de arhitectul Ion D. Trajanescu, câștigătorul concursului public organizat cu acest scop. Tipul A, cel mai simplu, cu case mici și joase construite fără nicio retragere de la stradă, a fost pus în aplicare o singură dată (Str. Sergent Nuțu Ion, parcelarea Lupească), în toate celelalte lotizări construindu-se mai complex, adesea și adaptat la cerințele instituției comanditare pentru angajații căreia SCLE urma să proiecteze locuințele. După 1989, nouă dintre cele 25 de parcelări executate de Societate au fost înscrise pe lista monumentelor istorice, iar o dată cu Societatea s-a născut și o mică tradiție interbelică, a arhitecților care s-au mutat într-una din locuințele executate chiar de ei în asemenea parcelări. Este un argument în plus – ca și acela al mutării într-unele din aceste locuințe a unor înalți funcționari ministeriali, directori sau subsecretari de stat – pentru care unele case au o valoare arhitecturală sporită, au putut fi clasate ca monumente și conservate ca țesut urban, totodată și un motiv pentru care activitatea SCLE, chiar dacă și-a trădat misiunea socială inițială, rămâne în istoria Bucureștiului printr-o activitate constructivă nu doar coerentă, ci și pe alocuri admirabilă arhitectural, contribuind la atracția față de Bucureștiul „vechi“.
Autorul cercetării a dorit inițial să omită tocmai acest aspect, nefiind atras de casele așa-zicând „frumoase“. Dimpotrivă, Răzvan Voinea a dorit să studieze mai degrabă istoricul locuirii în cartiere de tipul Grant-Belvedere, Steaua, Drumul Sării, Verzișori-Tăbăcari, Rahova, dar – odată revelându-i-se constructorul – și-a asumat întreaga activitate a SCLE în edificarea capitalei moderne, și astfel a ajuns și la case cu o plastică arhitecturală superioară. SCLE a construit atât pentru muncitori din industria de tutun sau de chibrituri, pentru ceferiști, soldați, sublocotenenți sau plutonieri, cât și pentru înalți ofițeri de război și funcționari de stat, adică pentru clasa de mijloc liberală a României Mari. Din acest punct de vedere, cercetarea pare că își însușește pe alocuri poziția ziarelor socialiste din epocă (exemplar fiind România Muncitoare), ca și poziția medicilor vremii, care vedeau în locuințele insalubre ale periferiei principala cauză a tuberculozei și a „vlăguirii nației“. Din această perspectivă socială, Societatea nu și-a atins scopul (deși, cu o mică excepție la început, nu ea s-a ocupat și cu distribuirea locuințelor): SCLE a acoperit în mică măsură nevoile muncitorilor și a construit case care depășeau, uneori cu mult, plafonul de îndatorare permis acestora prin legile vremii. Acesta a fost și motivul pentru care ziarele de stânga au criticat-o sistematic în epocă.
Totuși, privind acum complexitatea construcțiilor lăsate în urmă de SCLE, o grilă ideologică (oricare ar fi ea) rămâne cu totul secundară în raport cu moștenirea ei urbanistică și arhitecturală. O monografie a Societății ar fi stat foarte bine în picioare și fără filosofie politică, fără Foucault sau Marcuse. Dintr-un alt punct de vedere, a fost mai degrabă – și dimpotrivă, aș spune – o șansă că Societatea a construit variat și e de așteptat ca o casă de 4.500 de lei să nu fi arătat ca una de 15.000 lei. Ridicarea plafonului de preț (care favoriza clasa burgheză) a fost de altfel și premisa care a condus, după 1945, la înghesuirea – în sfârșit, retributivă – a mai multor familii muncitorești în casele „burgheze“ prea spațioase. Finalmente, acestea au rezistat, iar casele cu adevărat ieftine adesea nici nu au supraviețuit. Rămâne foarte util – am fost cititorul acestor detalii – efortul pe care l-a desfășurat Răzvan Voinea pentru a individualiza, cu fiecare parcelare, tipul de lotizare, respectarea regulamentelor de aliniere, proiecția de spații verzi sau a unui centru verde al parcelării, punctarea micilor diferențe ornamentale în construcția caselor (stilul ales de municipalitate fiind cel neoromânesc), variațiile apărute la fragmentarea acoperișurilor sau numărul de lucarne, în compartimentarea interioară, tipul de acces în locuință, detalii de mobilier interior, calitatea sobelor de teracotă, a acoperișurilor de eternit (dintre care prea puține au mai rămas astfel), adică o întreagă istorie a creativității urbanistice și arhitecturale în forme limitative, ca și a formelor de locuire aferente. Salvate de istorie au fost, cum se poate vedea ușor, doar casele și parcelările notabile (și adesea nici ele, vezi parcelarea Lăzureanu –Cazărmii din Cartierul Uranus), în timp ce în lotizările de construcții modeste (cele cu adevărat muncitorești) autorul abia dacă a descoperit adesea câte o casă originală; cu alte cuvinte, o altă filă de istorie marcată de schimbare și fragilitate.
Fie și așa însă, și în asemenea parcelări s-a menținut, dincolo de martori sau mărturii extrinseci, un anume câștig pe scara evoluției sociale și urbanistice bucureștene. Chiar dacă primele case dispar (mai ales când sunt de valoare mică), rămân de regulă în urmă țesutul urban, logica lui civilizatoare, micile detalii moștenite, amintirile urmașilor, istoricul uniunilor maritale și al biografiilor notabile care și-au avut uneori originea în aceste spații. Răzvan Voinea a dorit – și probabil va continua să dezvolte – exact acest gen de cercetare.