Silenul calofil

La invitația Teodorei Stanciu, titulara emisiunii „Revista literară“ de la Radio Trinitas, Dan C. Mihăilescu a ținut timp de un an (iulie 2018–aprilie 2019) o rubrică de cronici literare, sub egida paseistă de Podul cu vechituri, titlu pe care îl regăsim în volumul pe care l-a publicat anul trecut la Humanitas.

Cartea îi este dedicată Teodorei Stanciu, a cărei stăruință în a-l împinge să vorbească despre literatură s-a dovedit nu doar benefică, dar chiar terapeutică. „După sute de zile și nopți de hărțuială spitalicească și extenuante ore de kinetoterapie, trecut prin umilințe, amăgiri, deznădejde, sete de moarte și foame de viață, prin panică, ură acuzatoare pe soartă, în vara lui 2018 am avut pentru prima dată în viață revelația copleșitoare a prieteniei.“ (p. 5).

Și astfel, grație încăpățînării prietenești a Teodorei Stanciu, criticul s-a pomenit ridicat pe linia de plutire: smuls din letargia morbidă în care accidentul vascular îl aruncase, voluptuosul guraliv și-a regăsit aplombul retoric cu care ne-a răsfățat ani la rînd, spre a ne convinge încă o dată că bîlbîiala, departe de a fi un defect stînjenitor, poate fi o mreajă de atracție neașteptată. Firește, atunci cînd iese din gura unui energumen atît de talentat cum e dăruitul comentator de pricini, angarale și altercații literare. Dacă totuși a pierdut ceva după hemiplegia suferită, acel ceva este umorul, alături de fermentul spiritului polemic. Boala l-a răsucit spre unghere pînă într-atît de dureroase, încît ochii cu care judecă lumea au căpătat licărul indulgent al împăcării cu toate.

Vechiturile“ asupra cărora se apleacă „temutul critic“ (cum îl numea odinioară, într-o dedicație lingușitoare, Barbu Brezianu, p. 70) sunt jurnale sau cărți de amintiri. Autorul se declară din capul locului „arheofil“, un iubitor de trecut în chip incurabil, fiindcă îi plac nu doar memoriile despre vremuri apuse, dar e atras de tot ce poartă patina uzurii: pivnițe, poduri, magazii, miasme de igrasie, fierotenii de tot felul, urme de praf, de rugină, așchii de lemn scorojit, apoi anticariate, consignații, tarabe de talcioc, alături de vestigiile antice ale culturii străvechi. Dan C. Mihăilescu e un anacronic cu ștaif, un retrograd cu apucături filateliste (deși nu a colecționat niciodată nimic), cufundîndu-se în memorii ca într-o baie primenitoare.

A enumera aici volumele căror le dă atenție ar fi oțios: de la Mihai Cantuniari la Arșavir Acterian, de la regina Maria la Ion Pillat, de la Elena Manoilescu la Mărgărita Ioana Vulcănescu, șirul de mărturii depășește 40 de titluri, iar majoritatea descind din matca interbelică. Nu lipsesc contemporanii: Teodor Baconschi, Ioana Pârvulescu, Victor Ieronim Stoichiță.

Cum conținutul cronicilor e izbitor de cordial, în ele nu avem de-a face cu o critică de întîmpinare, ci cu o encomie plină de duioșie în marginea volumelor pe care le-a savurat. Tocmai de aceea judecata de valoare pălește în fața melancoliei cu care Dan C. Mihăilescu încondeiază episoade, persoane sau anecdote. E ca și cum, lovit de apoplexie nostalgică, și-a pus în gînd să împartă laude cu toptanul, în virtutea unei îngăduințe curtenitoare, din cauza căreia, cu spiritul critic blocat, intră în pielea unui evocator complice, din a cărui gură elogiile se rostogolesc berechet.

Dincolo de acest neajuns, volumul se citește cu vădită plăcere, grație vîrtelniței lexicale pe care Dan C. Mihăilescu o agită cu poftă nesecată, în virtutea unui belșug de împerecheri verbale care te face să-l privești ca pe un faun ce vînează cuvintele ca pe nimfe. Din acest motiv, ce sare în ochi nu e atît volumul comentat, ci stilul comentariului, o horă de sentințe legîndu-se în ritm alert, ca într-un dans de bacante dezlănțuite.

Dan C. Mihăilescu e un incorigibil îngrămăditor de adjective țipătoare, un ahtiat căutător de adverbe tari. Vorbele îi sunt un zaiafet de particule insolite, pe care, înainte de a le pune în pagină, le plimbă sub gingii și le plescăie între buze. Relația cu limba e răspicat senzuală, un soi de țîșnire instinctuală prin care mintea i se lipește de cuvinte în virtutea unei contopiri atavice. La el, umoarea nativă a limbii nu e vorbă în vînt, ci adîncă fierbere într-o eprubetă cu sulf încins. Dacă l-ai scoate din ea spre a-l sili să scrie în alt idiom, i-ai tăia genunchii, i-ai înăbuși gheizerul de buchiseli prețioase. Insul e un gnom zvăpăiat dansînd în sintaxă precum un petrecăreț a cărui euforie a depășit măsura. E un simandicos a cărui inflație de adjective dă frazelor aerul unui alai săltăreț.

Cutare femeie are un „nimb marianic“ (p. 15), altcineva primește un „sfat anxios“ (p. 20), o carte suferă de un „imaginar literalmente monstruos“ (p. 22), altă doamnă dovedește o „tandrețe orgolioasă“ (p. 27), niște literați se încaieră în „polemici țepoase“ (p. 29), alt scriitor are „ironie casantă și osîrdie benedictină“ (p. 34), o doamnă „jubilează copilărește, simte virginal, dar iubește pasional și administrează perfect conjugal“ (p. 36), volumul reginei Maria este „o perlă din salba confesiv-memorialistică“ (p. 38), un autor este „insațiabil de cancanuri“ (p. 49), o carte e „stranie, absurdă și flagrant deviantă“ (p. 61), un scriitor are „o prezență rasurantă, de bonomie, delicatețe, și totuși eficiență“, alături de „amenitate și fragilitate“ (p. 71), o domnișoară are „gingășie lilială cu ghidușii“ (p. 75), un licean e atins de „trepidație epicureică“ (p. 85), un interbelic este un „studios împătimit la modul nemțesc“ (p. 88) și tot el suferă de o „severă foame de cărturărie“ (p. 89), cîteva expeditoare de epistole sunt „onest-dăruite confesiunii“ (p. 93), un titlu de volum este simultan „compătimitor, compensator și consolator“ (p. 115), între lumea laică și cea teologică domnește „firescul reciproc fertilizant al osmozei“ (p. 122), cutare pictură are o „combustie flamboaiantă păstos-impresio ­nistă“ (p. 134), alt volum are „labirinturi stroboscopice“ (p. 140), familiile aristocrate dovedesc „alogenie generos asimilabilă și autohtonie nobil tolerantă“ (p. 140), în comunism scriitorul a trăit „exorcizarea mediului prin egoficționare mucalit resemnată“ (p. 158), iar un personaj este deo potrivă „eficient, hazos, versatil, contrariant, misterios, dar bun la toate.“ (161).

Dacă lui Dan C. Mihăilescu i s-ar interzice să facă uz de adjective sau adverbe, nu știu pe unde ar scoate cămașa, fiindcă se tăvălește în ele precum vrabia în nisip. Excesul de epitete împrumută textului alura unui șir de mărgele fistichii, strîns legate prin desimea de glose pestrițe. Autorul are un chip senzual de a percepe limba, însușirea lui definitorie fiind intuiția trecută în expresii țîfnoase, pe jumătate prețioase, pe jumătate neaoșe. Dacă există un accent cerebral în scrisul lui, el trebuie căutat în achiziția erudită bătînd spre detaliul infim, altminteri scriitorul rămîne un pofticios sadea, prelingîndu-și cuvintele printre buze, spre a le plescăi întruna. Doar la Emil Brumaru, Leonid Dimov sau Florin Toma mai dai peste o hîrjoană atît de viscerală cu pelicula zemoasă a vorbelor. La Dan C. Mihăilescu limba nu e mijloc de comunicare, ci organ de jubilație ludică. El nu juxtapune cuvintele, ci se împreunează cu ele. În ochii lui, cuvîntul nu este o noțiune de analizat prin scheme, ci o ibovnică de mîngîiat prin tropi. Lexicul lui e corcit, cu răsuciri docte presărate cu picături de argou. Un amestec de pictură flamandă cu nămol de Techirghiol, o scurgere de vulcani noroioși peste tapițerie de Luvru, împerechere de argintărie alsaciană cu smîrcuri din lacul Pantelimon.

Din acest motiv, scrisul îi este oricum, dar nu solid, cristalin, ferm sau inert, iar mișcarea printre cuvinte e ca o zbenguială continuă. E un retrograd cu gărgăuni anacronici, iubind farmecul trecutului și suferind de mizeria prezentului. E slobod la gură, nu are sfieli iscate de autocenzură, spune oblu ce crede, chiar dacă o face deseori din complezență, spre a flata vanitățile contemporanilor. Doar umorul i-a secat în chip drastic, la fel ca înclinația belicoasă de a se lua la trîntă cu adversarii. Un silen calofil, a cărui vlagă epică nu i-a sleit defel, în ciuda micșorării simțului critic.