O jale

Un volum de poezie nou de Mircea Cărtărescu este o surpriză de proporții pentru criticii care, dând credit declarațiilor din interviurile și textele confesive ale scriitorului, credeau că acesta s-a despărțit definitiv de genul liric, mizând pe cariera de prozator. „Direcțiile“ poeziei unuia dintre cei mai originali autori din generația 80 au fost, pe rând, epuizate: vizionarismul opulent, cu contrapunct ironic, în Totul (1985), intertextualismul postmodern, cu amestecul de referințe și de genuri literare, în Levantul (1990); în fine, chiar renunțarea la poezie, tematizată într-un discurs „sec“ și direct-referențial, în nimic (2010). Cărtărescu a împins, într-o direcție sau alta, lucrurile la limită, forțând discursul poetic și obligând textele să se conformeze unui anumit program estetic, fie el maximalist sau minimalist, imaginativ sau tranzitiv. Inteligența artistică a autorului, peste medie, și talentul său absolut remarcabil au făcut, așa zicând, casă bună. Deși programul poetic era de fiecare dată asumat, uneori la modul explicit, versurile aveau naturalețe și cursivitate, consistență și profunzime. Ele puteau fi citite, gustate și înțelese independent de modalitatea discursiv-demonstrativă în care autorul le integrase inițial.

Dacă vom căuta un nou program poetic în nu striga niciodată ajutor, acesta ar fi unul al întoarcerii la o formă involuată a poeziei, la acel „tabiet al romanței și elegiei“ pe care Ion Barbu îl ironiza crunt în Poezia leneșe. Scria Barbu în finalul textului său antologic din „Viața literară“ (1928): „De la cântecul lumesc, care înmuia inimile bunicilor pe vremea lui Ion Ghica, la o poezie de experiență și transfigurare, nu se poate sări într-un singur veac. Să ne înfundăm, fără regrete, în acest tabiet al romanței și elegiei. Pace Poeziei leneșe!“. Cărtărescu renunță aici la așa-numitele discursuri „de escortă“ (niciun critic pe coperta 4 a volumului său, nicio prezentare biobibliografică așa cum aveam la volumele anterioare, nicio ilustrație, nicio mențiune, nicio referință), ca și cum ar viza o întâlnire, nefiltrată și nemediată, de la suflet la suflet. Instanța supremă este cititorul care se emoționează și lăcrimează la lectura poeziilor din carte. Autorul-personaj este cel care întreține această jale, punându-și inima sângerândă, suferințele, angoasele, nevrozele, tristețea la dispoziția unui public cât mai larg. 2.000 de exemplare s-au vândut până acum din nu striga niciodată ajutor, scria recent Cărtărescu pe Facebook, atrăgându-ne atenția că „are acum un al doilea tiraj similar“. Concesiile și compromisurile estetice pe care autorul le-a făcut, în poezie, pentru a ajunge aici sunt regretabile.

mai întâi, poetul a eliminat din versurile sale orice referință culturală și intelectuală. Volumul pare scris de un om care n-a citit mai nimic și îl oferă spre lectură unui altuia asemenea. Discursul este „tasat“ și plat, evitând „complicațiile“, tensionarea poematică, ambiguitatea semantică, polifonia. Sentimentul, scos în față, expus și re-expus, exclude cel mai adesea reflecția, problematizarea; sau și le subordonează. Când totuși apar, „ideile“ sunt de o naivitate dezarmantă, fiindcă sunt trase într-o cheie sentimentală și folosite pentru a stoarce lacrimi. În tristețea nu mi s-a dus citim o strofă potrivită formației Mondial, laolaltă cu Iubire, bibelou de porțelan din romanța lui Minulescu: „mi-e rău/ am fost adânc rănit/ apoi m-am rănit singur/ și mai rău/ am așteptat ceva de la tine/ iar tu m-ai rănit/ și mai tare“. Strofa pare parodică; și așteptăm răsucirea ironică a poetului care se va distanța de propriul registru. Dar Cărtărescu continuă în acest registru de romanță, și încă una leșinată: „am ochii-n lacrimi/ chiar îi am/ plâng fiindcă/ mă văd plângând“. Ultima strofă, care ar fi putut salva poezia, o compromite și mai tare: „sunt la capătul vieții/ dar nu de-asta plâng/ ci fiindcă mă doare foarte rău/ mai rău decât pot suporta“. Protagonistul care plânge continuu și cu program iese din „tabietul romanței și elegiei“ pentru a țipa în poezia (cu ghilimele) un atac de panică. Aici, în prima strofă, vedem o încercare de punere în perspectivă, de problematizare: „un atac de panică/ a fost îndelungata mea viață/ frica la vederea/ cuțitului“. Strofa a doua este însă una de personaj hilar din spectacolele de bâlci: „ah, nu mai pot!/ nu mai pot!“. Semnele de exclamare se înmulțesc și suplinesc ideația, în ultima strofă a acestei poezii lamentabile: „iartă-mă!/ iartă-mă!“. În viața, se observă cum chestiunile și temele fundamentale sunt ratate printr-o poetizare stângace. Cine mai crede că temele contează în poezie, iar nu substanța și forma lor literară, poate vedea pe text cum sunt compromise temele „înalte“: „viața/ moartea/ tristețea/ liniile din palmă/ glasul“. Dacă ne așteptam ca acesta să fie începutul unei poezii veritabile, vom avea surpriza neplăcută că aceasta este toată poezia. La fel se întâmplă cu ziua, un fel de hai-ku dezolant prin platitudine: „ziua/ tăcere// seara/ liniște“.

a doua problemă structurală a noului discurs poetic constituit de Cărtărescu este locvacitatea, care era adecvată în poemele ample și aducând în scenă personaje diferite, dar care nu mai este așa în regimul unui lirism auto-centrat. Autorul excela în conturarea unor personaje nu numai prin descripție directă, prin portretizare, ci și prin desfășurarea unor monologuri sau a unor replici consistente într-un dialog ce oferea poemelor savoare tipologică și lexicală. Rămânând acum „de unul singur“, într-un discurs centrat pe eul care suferă și plânge, Cărtărescu își pierde tocmai autenticitatea pe care căuta să o câștige prin noua lui poezie. Sunt zeci de poezii în această carte care merg în aceeași direcție, care spun același lucru și în care lacrimile curg pe obraz cu ritmicitatea cu care cucul iese din ceasul cu cuc pentru a anunța: cu-cu!… Tristețea, deprimarea, angoasa, sentimentul sfârșitului, toate acestea sunt stări și sentimente care pot impregna o poezie, făcând-o monocordă (să ne gândim la Bacovia, de exemplu), dar la nivelul unei viziuni poetice care dă, ea, consistență tuturor elementelor prezente în cadru sau evocate în versuri. Nu știm cum era Bacovia când scria Plumb sau Lacustră sau Nevroză, ce stare anume avea; relevant este că substanța poemelor sale face corp comun cu viziunea poetică inconfundabil bacoviană. În cazul lui Cărtărescu, ar fi jignitor să spunem că locvacitatea cu exhibarea de suferință adâncă și ritmicitatea cu care se succedă poezii mediocre exprimă viziunea poetică inconfundabil cărtăresciană. E destul de limpede pentru oricine a citit volumele de poezie semnate de Mircea Cărtărescu că acesta a putut, altădată, mai mult decât atât: „să iau un medicament?/ să-mi mușc mâinile?/ să-ncep să țip/ aici/ pe sofa?// e tot cinci seara/ au trecut doar zece minute/ de când scriu// am să mor până la noapte!/ am să mor până la noapte!“ (e ora cinci seara); „descărnez/ descărnarea// și-apoi// descărnarea/ descărnată/ o descărnez din nou// abia atunci/ ajung/ la mine“ (descărnez); „nu mai vreau, nu mai știu, nu mai pot/ să scriu/ vreau doar să țip și să plâng// știu că plângând/ nu fac pe nimeni să plângă/ de mila mea/ de grija mea“ (înainte scriam cu ochii arzând).

Doar câteva texte onorabile (pisica mea oarbă, după ploaie, vecina, dacă unii urăsc) se salvează din acest naufragiu al poeziei lui Cărtărescu: eșecul unui program și al unei expresii poetice noi ce diluează lacrimogen, inexplicabil pentru mine, opera unui autor care era atât de original… Paginile cu versuri „triste“ livrate pe bandă rulantă în nu striga niciodată ajutor formează o poezie mai degrabă întristătoare prin nivelul ei intelectual și estetic. Volumul de față e o jale.