Într-un articol apărut în 1930 în săptămânalul „Adevărul literar și artistic“, poetul Alexandru Al.Philippide remarca „prestigiul nemaipomenit“ de care se bucură eseul în publicistica românească și încerca să modereze apetitul tinerilor pentru acest gen devenit o modă, care este mai pretențios decât pare și decât spune chiar numele. El își pornește demonstrația de la definiția din Larousse, după care eseul e o lucrare „în care autorul nu are pretenția să trateze fundamental o chestie“, dar poetul – fiul unui mare filolog – atrage atenția că aceasta nu este un mandat de superficialitate și că „eseul, sub aparența lui modestă, este o manifestare a maturității literare, nu o manifestare a debutului“.
Eseul în sine nu reflectă o modă, ci face mai degrabă un ocol din necesitate pentru a marca, printre altele, asumarea unei modestii conștiente și a-i reaminti etimologia: este doar o „încercare“. Criticii formați în perioada interbelică au putut răzbate apoi în vremurile întunecate ale proletcultismului doar pe cărările mai ocolite ale eseisticii pentru că și Negoițescu, și Balotă, și Vladimir Streinu, și Cioculescu au putut publica și reveni la bunele și vechile valori ale culturii noastre scriind eseistică, ceva care nu trebuie neapărat să atingă și să lămurească toate „problemele“, ci mai degrabă să sugereze și să detalieze opiniile în spațiile care îi convin temperamentului, culturii, vederilor fiecărui intervenient. De fapt, și eseistica, în adevăratul ei înțeles, devine posibilă abia după ezitantele restructurări politice după 1965. Revenirea la viața publică a multor scriitori și critici din generația interbelică s-a făcut în aceste împrejurări complicate, care au permis o mică liberalizare și implicarea unor volume restitutive (Perpessicius, Cioculescu, Streinu), sau apariția altora, cu conținut acceptabil, dar mai greu de închipuit cu doi-trei ani în urmă: debutul lui Manolescu s-a făcut în 1966 cu volumul Lecturi infidele (!), cuvânt infamant și volum atacat de critica oficială, într-un an când apar și volumele selective de eseuri Scriitori moderni al lui Ion Negoițescu și Varietăți critice ale lui Șerban Cioculescu. Câteva eseuri include N.Manolescu în primul său volum de Teme din 1971 (Arghezi, Sadoveanu, Luceafărul); eseu este, de fapt, și volumașul lui Noica Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești din 1975, dar în general eseul în sens propriu a fost relativ puțin cultivat la noi, probabil pentru că implică de regulă o perspectivă filosofică asupra subiectului. Cel mai strălucit exemplu de eseist român este însă cel al lui Emil Cioran, care a debutat cu un eseu scris în limba română (Pe culmile disperării, în 1934); după 1949 a scris numai în limba franceză (Précis de décomposition din 1949, Exercices d’admiration: essais et portraits din 1986 etc.).
Eseistica este, dacă nu o condiție a libertății unui spațiu cultural, măcar un semn al existenței sale și probabil cea mai bună școală a confruntării pașnice pe teren literar: un plagiat dovedit nu se poate discuta printre floricele de stil și schimb de amabilități, dar o opinie diferită de a preopinentului și chiar ridicarea unui dubiu asupra câte unui detaliu se pot prezenta în termeni civilizați: este o tatonare, o încercare de a așeza eventuala discuție pe un teren comun, adică o încercare. Cu alte cuvinte, un eseu. Semnificativ pentru sensurile generale ale termenului este comentariul scris de neuitatul Dinu Pillat când era cercetător la Institutul de Literatură „G. Călinescu“ pentru Dicționarul de termeni literari, apărut în 1976. De la început el așează discuția pe terenul propriu acestui termen, care este cel al particularului. Eseul este deci o încercare în sensul că exprimă o opinie: „Formă de notație a unor observații personale, cu caracter reflexiv“: o opinie, care vine dintr-un fond personal de cunoaștere, nu o simplă opțiune. Definiția lui Dinu Pillat implică condiția obligatorie de cunoaștere directă care nu duce fără greș la un adevăr, unic și imprescriptibil, ci este un proces, iar mersul lui este imprevizibil de la individ la individ, „la modul impresionist“. Asta înseamnă, cum zice autorul în continuare, că se face „cu o deplină libertate de mișcare a spiritului“ și conduce nu la rezultate inatacabile, ci la „sugestii de interpretare pe cele mai diverse teme“.
Este vorba deci de puncte de vedere rezultate din „deriva unor reacții subiective“, caracter particular căruia i se adaugă și lipsa unei intenții declarate de structurare a rezultatului pentru că eseul „se relevă un exercițiu critic nesistematic prin excelență“. El stă la interferența dintre filosofie și literatură și se definește inițial prin opera lui Montaigne, care creează genul printr-o anticipare a unei modernități pregătite de chiar evoluția sa: Eseurile lui, publicate în 1580, sunt cele care dau precedentul unor dezvoltări digresive a temelor și „ținuta paradoxală“, trăsătură caracteristică unui baroc conceput mai degrabă ca element de atracție pentru cititor. Eseul era conceput inițial în spiritul etimologiei sale, ca „încercare“ fără pretenții exercitată într-un domeniu oarecare, potențial opusă sau opozabilă unei lucrări importante, cu caracter original și închegat: tratatul.
Literatura română a avut eseiști remarcabili, începând cu Odobescu și cunoscutul său eseu instructiv și ludic Pseudokinegetikós, și chiar dinainte, cu Alecu Russo și cu Dimitrie Ralet. Eseistica are o parte consubstanțială cu memorialistica pentru că aceasta recheamă fantasma unor locuri și întâmplări agreabile, cum spune Alecu Russo chiar la începutul amintirilor sale, iar ele se desfășoară repetat în mintea celui care se bucură de ele: cu timpul, probabil, amintirile devin un fel de text care este invocat și structurat de nostalgie: „nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea aminte“ și toate acestea pentru că „nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericire“. Eseistica este și ea o relatare digresivă, cum sunt amintirile, iar calitatea trecutului determină adesea meandrele unor recapitulări de natură să le așeze sub lumina unei încercări de fapt imposibile: trecutul nu poate fi retrăit, cum așteaptă fiecare personaj nostalgic în momentele de încercare, ci doar reamintit. Depărtarea în timp schimbă adesea culoarea unora dintre rememorări, căci timpul – ca orice distanță – poate schimba perspectiva, ca și înțelesul detaliilor. Eseul este deci în sens propriu încercarea de a recupera sensurile unei experiențe trăite și devenite text, a cărei parcurgere se dovedește în timp mai bogată în înțelesuri: „durata“ lui și deci bogăția de sensuri se sprijină pe experiența și imaginația cititorului. La fel și eseul, căci „eseul“ ideal trezește la viață nuanțe și generează vise care nu sunt numai ale autorului, ci provin și din potențialul adus de cel care-l citește.
Un eseist veritabil în literatura română este Paul Zarifopol, nu numai în textele dedicate lui Proust sau Flaubert, ci și în cele cuprinse sub titlul autoironic Din registrul ideilor gingașe în care așează observațiile sale despre o societate crescută prea repede și sigură de ea. Riguroase sub acest raport, eseurile sale nu sunt lipsite de spirit critic și sub aparențele cultivate cu grijă ale indivizilor el regăsește imediat stratul originar, de pildă: „cunosc grațioase persoane, d’une sensibilité exquise… qui n’aiment que ce qui est fin... care pleznesc și ghiontuiesc cu o ușurință și o vervă demne de cel mai nealterat rural“, ducând spiritul de observație spre zona portretului moral.
De altfel, în Arta prozatorilor români, Tudor Vianu apropie pe eseiști de portretiști, nu de „fantaziști“, găsind că „scriitorul care cultivă mai insistent portretul moral … este E.Lovinescu“ și oferind o mulțime de exemple de unde reiese că arta lui portretistică se întemeiază pe „vioiciunea impresiei fizice pe care scriitorul… nu omite niciodată să o fixeze în fundamentul construcției sale. Oamenii sunt în adevăr văzuți în caracterul aparte al aparenței lor, din care particularitatea morală se desprinde firesc“. Este vorba deci, fără să forțăm prea mult lucrurile, de „încercarea“ de a găsi oricărui personaj trăsăturile cele mai caracteristice în comportament și prezentare, unde se pot reflecta mai bine elementele constitutive ale personalității sale. Portretul este o încercare de surprindere a trăsăturilor unui individ în care și pictorul, și psihologul, găsesc elemente suficiente pentru analiza lor. Adică pentru eseul modern. De fapt, paradigme exacte și exemple universal valabile pentru eseu se găsesc cu greu și cei vechi nu coboară istoria acestuia numai până la Montaigne, ci mai departe: Bacon considera în 1597 că originile eseului trebuie să fie căutate în Epistolele către Luciliu ale lui Seneca, în Dialogurile lui Platon sau în Meditațiile lui Marc Aureliu.
Luând lucrurile în înțelesul lor cel mai larg, memorialistica este și ea eseistică în sens propriu pentru că nu mizează pe o reconstituire exactă a trecutului, cu documentul la bază, căci acesta este domeniul istoriei. Memorialistica aproximează încercând să restituie nu numai profiluri umane, ci și o atmosferă din alt timp și din alt spațiu și să transmită cititorului una sau mai multe imagini fragmentare, compozite, dar sugestive din anumite puncte de vedere ale istoriei, din care fiecare alege ceea ce poate, ca în vechea anecdotă despre războaiele medievale, când un cetățean oprește un grup de soldați care se întorc, zdrențuiți și însângerați, și-i întreabă: și cine a învins? „Nu știu, domnule, răspunde soldatul întrebat. Noi numai ne-am bătut!“.